A fost odata ca niciodata si de n-ar fi fost tot s-ar fi povestit pentru ca, dupa parerea mea, omul este, inainte de „animal social” sau „trestie ganditoare” cum ne-au obisnuit filosofii, un Povestitor.

Lumea ni se dezvaluie in fiecare secunda a existentei ca cea mai delicata forma de impletire a povestilor. Fiecare particula a universului isi croseteaza cu grija istoria personala pentru ca apoi, la momentul potrivit, sa-si decojeasca toate spaimele si sa se ofere tuturor traducerilor si asimilarilor.

Si e bine asa...

E bine ca bibeloul de pe etajera nu este numai un obiect grotesc si de prost gust care a iesit din normele estetice ale vremurilor actuale ci este o bucatica nepretuita de amintire despre bunica, e bine ca medicul care mi-a tratat mama de cancer nu este doar o suma de informatii bine asimilate si aplicate in slujba „repararii” eficiente a acestui sistem care se numeste „organism uman” ci este un mini-zeu care care m-a lasat pentru cine stie cam cat timp inca sa fiu copil in fata cuiva. La fel de bine este si ca „el” nu este doar un posesor de material genetic ce imi poate aduce speranta unor copii care sa functioneze la maximul de potential pe care il poate avea la ora actuala rasa umana ci este un om in fata caruia cuvantul „fascinant” devine cumplit de insuficient in exprimarea emotiei, este impletirea perfecta intre rigoarea si seriozitatea bunicului si sensibilitatea ametitoare a tatalui meu.

Sssss... Se tace.

Fiecare din noi ne povestim pas cu pas celorlati prin fiecare cuvant pe care alegem sa il spunem sau sa il pastram pentru noi, prin fiecare gest mai mult sau ma putin eliberator, prin fiecare greseala recunoscuta sau nu, prin fiecare alegere potrivita sau regretata candva, cine stie cand si daca. Povestim despre noi chiar si in cele mai vascoase si aparent de nepatruns taceri. Atunci poate vorbim cel mai mult. Pacat pentru cei ce nu au invatat sa asculte cat de asurzitoare sunt tacerile. Atunci se nasc cele mai ascutite tipete pentru ca nu stiu sa vada lumina auzului si izbucnesc interior zdrobindu-se de peretii sufletului.

Din batrani se povesteste

Si magia nu se termina aici pentru ca am fost inzestrati sa povestim, prin ceea ce suntem, nu numai despre noi ci si despre toate povestile care ne-au precedat si ne-au ajuns prin lanturile abia amintite de parinti de la inceputurile lumii. Purtam cu noi rasetele, lacrimile, ambitiile, suferintele, spaimele, pierderile si nazuinetele celor care au fost si au povestit la vremea lor despre acestea.

Sa invatam!

Sa invatam sa pastram cu grija zestrea transgenerationala pentru ca oricat am vrea sa uitam, radacinile noastre nu incep intr-o urbana maternitate cu 20, 30, 40, 50, 60 de ani in urma ci isi selecteaza cu grija sevele din adancuri trecute ale timpului!

Sa invatam sa ne gandim povestile, sa le simtim in toata complexitatea lor ametitoare si sa nu le uitam pentru ca ele sunt cele care ne-au format cu toate freneziile cromaticii noastre interioare!

Sa invatam sa ne povestim frumos, sa ne traducem in fata celorlalti pentru ca numai noi cunoastem dictionarul sufletului nostru si ii putem vorbi limba mereu in schimbare!

Sa invatam sa ascultam povestea celuilalt in calitatea lui de diferit de noi caci frumusetea lumii vine tocmai din diversitatea si irepetabilitatea ei. Cati oameni atatea povesti...

Spune povestea ta!

Trimite-ne povestea ta pe adresa Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza iar noi o vom publica in cadrul site-ului www.tonica.ro.

Ia-ti ceasca de cafea mai aproape, aseaza-te confortabil in fata calculatorului, asorteaza-ti muzica ce-ti place, spune despre tine si citeste despre cei din jurul tau!