Anya Taylor-Joy împlinește astăzi treizeci de ani. E un bun moment să privim înapoi și să înțelegem cum ritmul nu a fost al industriei, ci al ei.
Debutul în 2014, cu un rol tăiat din montajul final al filmului Vampire Academy, nu spune nimic. Primul semnal real vine în 2015, odată cu The Witch al lui Robert Eggers. Thomasin, Puritana din Noua Anglie a anului 1630, a deschis cariera ei propriu-zisă. Filmul a fost prezentat la Sundance și a provocat un tip de atenție critică rar acordat unui debut. Eggers construia o lume în care frica e difuză, diseminată în peisaj și în credință, iar Taylor-Joy o habita fără să o explice.
Urmează doi ani în care lucrează mult și selectiv, fără să se stabilizeze în niciun gen. În Split (2016), al lui M. Night Shyamalan, juca Casey Cooke, victima unui bărbat cu personalitate multiplă. Filmul a fost o revenire pentru Shyamalan și o consolidare pentru ea. În 2017, Cannes i-a acordat Trophée Chopard, o recunoaștere a potențialului acordată actorilor aflați la începutul carierei. Același an a adus Thoroughbreds, în regia lui Cory Finley, un thriller negru și precis în care joaca alături de Olivia Cooke. Rolul îi demonstra capacitatea de a construi vid interior cu mijloace exterioare foarte controlate.
Saltul către recunoaștere masivă
Pandemia a adus The Queen’s Gambit pe Netflix, în octombrie 2020. Miniseria adaptată de Scott Frank după romanul lui Walter Tevis din 1985 a transformat-o instantaneu dintr-o actriță admirată de critici într-un fenomen global. La Golden Globes 2021, Taylor-Joy a câștigat premiul pentru Cea mai bună actriță în miniserie sau film de televiziune. Câteva săptămâni mai târziu, a adăugat premiul SAG pentru aceeași performanță.
Beth Harmon este un personaj care refuză să fie simpatic în sensul convențional al cuvântului. Este genial, autodistructiv, izolat și coroziv față de toți cei care încearcă să o protejeze. Taylor-Joy l-a jucat fără să blândeze marginile. Asta a contat.
Același an a adus Emma., adaptarea lui Autumn de Wilde după Austen, în care Taylor-Joy a jucat o altă variantă a izolării prin superioritate. Proiectele difereau complet ca registru, dar personajele aveau o structură comună: femei care nu îți cer să le înțelegi.
Colaboratorii de referință și extinderea scalei
Dacă prima fază a carierei ei a fost definită de relația cu Eggers, cea de-a doua aduce colaboratori cu mize mai mari. The Northman (2022) a fost al doilea film împreună cu Eggers, o epopee vikingă în care Taylor-Joy apărea într-un rol secundar, dar greu. The Menu (2022), al lui Mark Mylod, a confirmat că nu are nevoie de protagonist convențional: rolul ei funcționa ca element de destabilizare a unui sistem închis, nu ca rezoluție morală.
În 2024, George Miller a distribuit-o în Furiosa: A Mad Max Saga ca o versiune tânără a personajului iconizat de Charlize Theron. Confruntarea implicită era riscantă din punct de vedere al așteptărilor publicului. Taylor-Joy a jucat nu o imitație, ci o versiune distinctă, mai dură în absența sa decât în prezență. Miller a descris-o drept o eroină de acțiune credibilă. Ea a descris experiența ca pe cea mai grea din cariera ei.
De la cameo la pivot narativ: construcția Aliei Atreides
Prezența ei în Dune: Part Two (2024), în regia lui Denis Villeneuve, a funcționat mai degrabă ca o apariție strategică decât ca un rol construit în sine. Taylor-Joy apare într-un cameo în rolul Aliei Atreides, un personaj esențial în mitologia lui Frank Herbert, dar încă neexplorat la scară completă în această etapă a adaptării. Decizia nu a fost întâmplătoare. Villeneuve nu introduce un nume ca al ei pentru un simplu efect de moment, ci pentru a pregăti o extindere narativă viitoare. Apariția este scurtă, dar încărcată de semnificație, iar prezența ei, controlată și rece, sugerează mai mult decât arată.
Extinderea acestui fir devine explicită în Dune: Part Three, unde Anya Taylor-Joy revine în rolul Aliei Atreides. Dacă în Part Two apariția ei a fost una trecătoare, aici devine mult mai complexă. Alia este unul dintre cele mai instabile și incomode personaje din universul lui Frank Herbert, iar alegerea ei confirmă direcția pe care Villeneuve o urmărește: radicalizarea tensiunii psihologice. Pentru Taylor-Joy, rolul se aliniază perfect cu tipologia pe care și-a construit-o până acum, personaje care nu caută să fie înțelese, ci care destabilizează cadrul în care apar.
La 30 de ani
În acest moment, Taylor-Joy are confirmate Lucky, seria Apple TV+ care va avea premiera pe 15 iulie 2026, și în care joacă o escrocă forțată să se confrunte cu trecutul, și miniseria Netflix How to Kill Your Family, adaptată după romanul Bellei Mackie. De asemenea, urmează să o joace pe Joni Mitchell în tinerețe, într-un biopic regizat de Cameron Crowe.
Cel din urmă proiect e revelator pentru felul în care industria o vede acum. Mitchell nu e un rol ușor: e o figură prea cunoscută, prea complexă și prea vie pentru a permite simplificări. Faptul că Taylor-Joy a acceptat și Crowe a ales-o spune ceva despre încrederea instalată.
Ceea ce rămâne constant în toți acești ani e refuzul de a juca explicativ. Personajele ei nu fac gesturi spre public, nu semnalizează empatie, nu ajută spectatorul să le urmeze. Asta e, în fond, miza cea mai clară a unei cariere care, la treizeci de ani, nu a consimțit nicio simplificare.
Sursă imagine: Instagram @anyataylorjoy, Getty Images
