Câștigător al Booker Prize 2025, romanul Ce nu poate fi rostit de David Szalay, publicat în România de Editura TREI, este genul acela de carte care nu doar îți rămâne în minte, ci se instalează confortabil acolo, într-un colț al conștiinței. Este profundă, tensionată și incredibil de bine construită, chiar dacă pornește dintr-o poveste neașteptată: aceea a unui manuscris abandonat.
Geneza romanului: o carte care renaște dintr-un eșec
În 2020, după ani de muncă și peste 100.000 de cuvinte scrise, David Szalay a decis să renunțe la romanul la care lucra. A fost o hotărâre dificilă, dar și un moment de eliberare. Din fragmentele rămase – foarte puține – s-a născut primul capitol din Ce nu poate fi rostit.
Noua carte păstrează însă ceva esențial din acel proces: dorința de a înțelege cum trăim în propriul corp, în limitele și impulsurile lui. Titlul de lucru a fost, de altfel, „Flesh” – un nume riscant, dar revelator pentru tema centrală: existența noastră fizică și tot ce decurge din ea.
István: un personaj construit în falii, nu în descrieri
István, protagonistul, este unul dintre cele mai neobișnuite personaje din literatura recentă. Szalay nu îl descrie fizic, nu îi analizează psihologia, nu îl explică. Tot ce aflăm despre el vine din acțiuni, tăceri și reacții scurte. De altfel, replica lui preferată este „OK”, spusă de aproximativ 500 de ori.
Și, surprinzător, tocmai acest tip de minimalism îl face incredibil de intens. István este urmărit nu prin ceea ce spune, ci prin ceea ce nu spune. Prin tensiunea reținută, prin izbucnirile care apar rar, dar zguduie totul.
Ca în tragediile grecești la care autorul face trimitere, István trece prin încercări dure: o relație care îi marchează adolescența, un conflict violent, o perioadă într-un centru de detenție, armata, războiul din Irak – evenimente care apar doar în insinuări.
Când îl întâlnim în mod real, el este deja un bărbat format (sau deformat), bodyguard într-un club londonez, apoi șofer al unei familii bogate, apoi personaj care urcă rapid în cercurile privilegiate.
Dar ascensiunea este doar fațada. Sub ea, totul fierbe.
Fragmentarism și sugestie: viața lui István spusă prin umbre
Una dintre cele mai interesante alegeri narative ale lui Szalay este că nu povestește tot. Unele dintre cele mai importante episoade ale vieții protagonistului sunt doar menționate, niciodată detaliate.
Această tehnică creează o lectură intensă, încărcată de suspans emoțional. Cititorul trebuie să umple golurile, să interpreteze, să ghicească. Iar golurile devin parte din poveste.
István apare astfel ca un om alcătuit din rupturi, alegeri grele și un destin care îl împinge mereu în altă direcție: o viață construită din fărâme, din urme.
Identitate și apartenență: romanul dintre două lumi
Szalay însuși are o identitate fragmentată – între Ungaria, Canada, Marea Britanie și Austria. Aceeași tensiune culturală se regăsește în roman.
Cartea se mișcă între două spații: Ungaria natală și Londra cosmopolită. Două mentalități, două energii, două lumi între care István pare prins pentru totdeauna.
În acest sens, Ce nu poate fi rostit este și un roman al dezrădăcinării, al identității fragile, al încercărilor de a te adapta unui mediu care te respinge, dar te și atrage.
Un roman mare prin ceea ce nu spune
Szalay scrie cu o claritate rece și o eleganță tăioasă. Frazele lui sunt scurte, curate, fără ornamente inutile. Dar tocmai această simplitate creează intensitate.
Romanul respiră prin tăceri, nu prin discurs. Prin pauze, nu prin explicații. Prin ceea ce rămâne nespus. Este o carte care lucrează cu sugestia și cu minimalismul, dar produce efecte emoționale puternice.
Ce nu poate fi rostit este unul dintre acele romane rare în care esența se află în subtext. În gesturi, în fragmente, în tensiunile care nu se dezvăluie până la final. Este o tragedie modernă, elegantă și lucidă, în care un om este împins spre margine nu de un destin spectaculos, ci de o lume care i-a cerut prea mult și i-a dat prea puțin.
O carte intensă, memorabilă, perfectă pentru cei care caută ficțiune de profunzime.
