Ai auzit vreodată de oameni care merg din doctor în doctor, se lasă înțepați, operați, iradiați – fără să fie cu adevărat bolnavi? Nu, nu vorbim despre ipohondrie. Și nici despre persoane care exagerează un simptom ca să lipsească de la muncă. Vorbim despre o tulburare psihiatrică mult mai gravă, numită tulburare factice. Iar dacă ai impresia că e o raritate exotică, s-ar putea să te surprindă cât de des apare… chiar și în jurul tău.
Tulburarea factice este o formă subtilă și dureroasă de autoînșelare: oamenii afectați își provoacă sau își înscenează în mod deliberat simptome fizice sau psihice, nu pentru un beneficiu exterior – cum ar fi un concediu medical sau o pensie – ci pentru atenție, grijă și compasiune. Da, ai citit bine. E vorba despre nevoi emoționale profunde, care nu pot fi împlinite decât prin rolul de pacient.
De ce ai vrea să fii bolnavă?
Răspunsul nu este nici simplu, nici comod. În spatele acestui comportament stă adesea o copilărie marcată de neglijare, abuz sau lipsa unei iubiri consistente. Rolul de pacient vine, pentru acești oameni, cu un set clar de privilegii: ești ascultat, protejat, îngrijit, validat. Chiar și pentru o scurtă perioadă, toate acestea oferă un confort pe care altfel nu-l primesc.
Potrivit dr. Marc Feldman – psihiatru american și una dintre vocile cele mai autorizate în acest domeniu – pacienții cu tulburare factice mint prin cuvinte și prin gesturi. Se pot înfometa, își pot provoca răni, pot lua substanțe care le dau simptome reale – totul ca să pară bolnavi. Sau, și mai grav, pot provoca boala altora. Inclusiv propriilor copii sau animalelor de companie, așa cum povestește într-unul dintre cele mai șocante cazuri prezentate în cartea sa „Ce n-aș da să fiu bolnav”, apărută la Editura Trei.
Pacientul perfect care… joacă teatru
Paradoxal, acești pacienți pot părea „perfecți” în ochii personalului medical: docili, cooperanți, mereu disponibili pentru teste și proceduri. Dar ceva nu se leagă. Rezultatele ies normale, tratamentele nu ajută, simptomele sunt vagi și mereu în schimbare. Atunci când cineva pune sub semnul întrebării autenticitatea suferinței, apar reacții emoționale intense sau chiar mutarea la alt medic. Totul pentru a continua această piesă de teatru extrem de costisitoare.
Nu e deloc ușor să îți dai seama că ai în față un pacient cu tulburare factice. De aceea, dr. Feldman atrage atenția că majoritatea medicilor se vor întâlni măcar o dată cu un astfel de caz pe parcursul carierei – fără să știe. Iar tu, ca persoană obișnuită, ai putea fi implicat emoțional într-o astfel de relație, fără să îți dai seama ce se întâmplă cu adevărat.
Când „boala” distruge vieți
E important să știi că tulburarea factice nu este un moft sau o tentativă de manipulare conștientă. Este o durere profundă, mascată de simptome inventate. Persoanele afectate nu vorbesc cu ușurință despre ceea ce fac și, de multe ori, sunt copleșite de rușine sau vinovăție. Într-un moment de sinceritate dureroasă, una dintre paciente i-a spus doctorului Feldman: „Poate într-o zi lumea va înțelege că în spatele tulburării factice se află nevoi psihologice reale. Poate că atunci nu vor mai fi atât de supărați pe mine… Uneori îmi vine să mă omor.”
Tragedia reală este că, netratată, această tulburare poate avea efecte devastatoare nu doar asupra persoanei afectate, ci și asupra celor din jur. Partenerii de viață, copiii, părinții, prietenii – toți pot deveni martori sau victime colaterale ale acestei nevoi cronice de a fi îngrijit, de a fi „bolnav”.
De la compasiune la tratament
Cartea „Ce n-aș da să fiu bolnav” încearcă să pună în lumină nu doar simptomele și poveștile acestor oameni, ci și nevoia urgentă de empatie și înțelegere. Dr. Feldman și coautorul său Gregory Yates adună zeci de cazuri reale și le expun cu grijă, nu cu senzaționalism. E o lectură intensă, dar revelatoare, care te face să vezi boala cu alți ochi – și să înțelegi cât de fină e granița dintre realitate și ficțiune în mintea cuiva care suferă cu adevărat.
Și dacă te întrebi ce e de făcut, răspunsul e clar: e nevoie de sprijin psihologic specializat, uneori de ani de terapie, pentru ca acești oameni să înțeleagă rădăcinile profunde ale comportamentului lor și să învețe alte moduri de a-și satisface nevoile emoționale.
Adevărul este că nu poți ști niciodată ce lupte se poartă în sufletul celui care „se dă bolnav”. Uneori, în spatele unui diagnostic inventat se ascunde o suferință cât se poate de reală. Iar prima formă de tratament poate fi, pur și simplu, compasiunea.
