Pornind de la lectura unei ediții din „Odiseea” lui Homer, scriitoarea britanică Laura Coffey decide să lase în urmă Londra și să pornească pe urmele lui Ulise. Atrasă de locurile unde mitologia și geografia se împletesc, ea descoperă – pas cu pas – puterea transformatoare a naturii, a drumețiilor pe munți, a înotului în ape reci și a cerurilor pline de stele. Timp de șase luni, Laura evadează din cotidian și călătorește prin arhipelaguri mediteraneene cu o aură mitică, în căutarea unui sens profund.
O călătorie inițiatică
Această călătorie inițiatică se concretizează în volumul „Insulele fermecate: Călătorii prin mituri și magie, dragoste și pierdere”, apărut recent la editura ap! (ACT și Politon). Mai jos, aveți ocazia să citiți un fragment exclusiv din această carte emoționantă și inspirațională.
În paginile cărții, veți descoperi cum Laura Coffey, aflată într-un moment de cumpănă – cu o relație încheiată și fără un loc de muncă la începutul pandemiei – alege să nu se lase copleșită de izolare. În schimb, decide să se reinventeze, să exploreze lumea și, totodată, propriul suflet. Călătoria devine pentru ea un mijloc de vindecare, de regăsire și de acceptare a bolii tatălui său. Pe drum, Laura se transformă, asemenea lui Ulise, devenind o versiune mai matură, mai profundă și mai împăcată cu viața.
„Trăim înăuntrul poveștii noastre, țesându-ne propriile mitologii”, scrie Coffey, invitându-ne să alegem în viață între paradis și închisoare, între durere și frumusețe, între renunțare și curaj. Aceste reflecții tulburătoare se împletesc cu peisaje fabuloase, de la Insulele Eoliene din Sicilia până la Itaca, Insula lui Calipso sau Stromboli, fiecare oprire fiind o reamintire a epopeii homerice, dar și o etapă a propriei ei vindecări.
Vă invităm să explorați un fragment exclusiv din această carte captivantă chiar aici, o lectură ideală pentru cei care caută sens, speranță și frumusețe într-o lume agitată.
FRAGMENT
Fiind un copil singuratic, mi-am instruit de timpuriu puterea imaginației de a transcende: cărțile deschideau porți către alte lumi, mă lăsau să călătoresc. Proza și logica sunt bune și frumoase, dar dați-mi și poezie, dați-mi romantism și povești, spuneți-mi cât de mult a plâns o nimfă pentru iubitul ei încât lacrimile i s-au prefăcut într-un râu rece și limpede în Sicilia, unde femeile își spală hainele, spuneți-mi că vulcanul este un zeu de munte irascibil (patriarhatul, chiar și în formă simbolică, nu este niciodată satisfăcut), nu doar plăci tectonice care se ciocnesc încet în adâncul apelor. Arată-mi cum cântă balenele opere melancolice despre otrăvirea oceanelor, scandând o litanie pentru lumea întreagă. Când sunt înțepată de meduze, amintiți-mi că sunt mâncate de caracatițe și că o caracatiță are trei inimi și sânge albastru. Atrageți-mi atenția bătând clopote argintii în orășele italiene la ore ciudate, care răsună în văzduh spunând „privește, privește și iar privește”.
Lumea era nesigură, era imposibil să îmi trasez o rută. Trebuia să am încredere în soartă. Odiseu apărea ca o oglindă, ca geamănul meu, amândoi fugind de groază: Troia în cazul lui, iar în cazul meu, o inimă frântă și un tată bolnav în toiul unei pandemii. Parcurgerea călătoriei lui Odiseu începea să devină o ancoră de care mă agățam într-o lume instabilă, un fel de forță călăuzitoare care oferea o formă călătoriilor mele, dând sens haosului. Dar în timp ce scopul lui era fix și sigur – să ajungă acasă – al meu era mai amorf: să rămân departe.
Am fost smulsă din aceste gânduri de stropii mării care împroșcau geamurile. Ambarcațiunea sălta cu putere peste valuri pe măsură ce ne apropiam de insulă și verdele apărea în mijlocul albastrului. O geantă a căzut de pe suportul de bagaje din spatele meu și un câine a început să latre frenetic. Voiam să mă desprind de brutalitatea lumii reale contaminate de frică, să mă îndepărtez de durerea și oroarea ei, de isteria și agenții patogeni invizibili, de cancer și Covid, să intru în „marea întunecată ca vinul” în care corabia lui Odiseu se clatină în valuri, în care zeii fac crize de furie și monștrii marini stau la pândă. Voiam să traversez toate spiralele regretului și greutatea trecutului, să nu mai știu cât de fragile îmi sunt temeliile, cât de ușor pot fi dezancorată. Voiam să rămân în poveste, să nu las loc de scepticism și să mă uit cum Zâna Zorilor deșteaptă cerul în culori disco, roz, galben și portocaliu, pline de posibilități.
Nu exista nicio hartă a acestei pandemii, ne aflam la marginile lumii cunoscute, făcând tot posibilul să ne croim singuri drum prin ea. Ceea ce făceam acum părea să se prefacă în altceva și nu aveam un cuvânt care să descrie acest lucru, doar un poem antic ciudat și un plan incomplet de a-l urma și de a găsi locurile în care se contopeau ținuturile imaginare cu lumea reală. Abia mai târziu mi-am dat seama că devenise o busolă.
Vasul se legăna la intrarea în port și m-am împiedicat în timp ce coboram pe pasarelă spre Marettimo, întrebându-mă dacă acolo aveam să găsesc Itaca.
Pentru iubitorii de călătorii, această carte va fi o sursă de inspirație pentru viitoarele destinații de vacanță, iar pentru iubitorii poemului lui Homer, cartea va fi un prilej de a retrăi bucuria lecturării anumitor pasaje din el.
Laura Coffey este scriitoare de jurnale de călătorie și se simte cel mai bine în mișcare. Se declară dependentă de înotul în apă rece și de aventură și îi place să scrie despre frumusețea sălbatică a locurilor pe care le vizitează și despre oamenii pe care îi întâlnește în drumurile ei prin lume. Lucrările i-au fost publicate în Condé Nast Traveller, The Guardian și BBC Travel. Este profesoară certificată de yoga, o împătimită a călătoriilor solo și are o mare pasiune pentru păsări. Când nu scrie, îi place să se plimbe cu bicicleta prin Londra, să facă yoga sau să-și plănuiască următoarea evadare pe o insulă îndepărtată.