Cu 9 nominalizări la Premiile Oscar, „Marty Supreme” vine să se impună ca unul dintre cele mai interesante filme ale acestei ediții. Posibil să vă placă, posibil să vă pară mult prea lung (da, are două ore și jumătate), să spuneți că, totuși, este prea complicat asamblat – oricum, nu vă va lăsa indiferenți.
Premiera a avut loc săptămâna trecută în cinematografe.
Piruete imprevizibile
Trebuie spus încă de la început că filmul nu are o curgere clasică, previzibilă. În momentul în care crezi că se duce într-o direcție, ghinion, povestea te schimbă și te transformă încet-încet într-un spectator care se tot întreabă ce va urma după următorul colț (metaforic vorbind) cinematografic.
Te prinde încă de la început atunci când, pe generic, sunt mixate niște imagini mai puțin obișnuite cu muzica celor de la Alphaville „Forever Young”. Dealtfel, pe tot parcursul filmului, muzica face, ca și filmul, nenumărate piruete, tu ca spectator fiind surprins de fiecare dată de alegere. Și, da, nici măcar nu este nominalizat la categoria de profil.
9 nominalizări Oscar
Spuneam că are nu mai puțin de 9 nominalizări. Printre ele, cele pentru cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal (Timothée Chalamet), regizor, scenariu original.
O vorbuliță și despre interpretarea mult prea versatilului Timothée Chalamet, pe care multă lume îl vede, la 31 de ani, deja cu Oscar-ul în brațe, Apropo, vă vine să credeți că a jucat deja în 41 de producții?
Timothée Chalamet
Interpretarea lui Timothée Chalamet este motorul care ține filmul în tensiune continuă. Actorul joacă pe muchie de cuțit, alternând fragilitatea aproape copilăroasă cu izbucniri de orgoliu feroce. Nu caută simpatia spectatorului, ci o complicitate inconfortabilă: îl face pe Marty seducător și respingător în același timp.
Chalamet își controlează corpul cu o precizie remarcabilă — gesturi nervoase, priviri care fug, o energie mereu gata să se transforme în implozie. E o performanță fizică, dar și una de interior, în care ambiția se citește înainte ca personajul să o rostească. Fără excese demonstrative, actorul livrează unul dintre cele mai riscante și mature roluri ale sale.
Cât despre scena finală…da, trebuie să vedeți filmul
Un studiu despre obsesie
„Marty Supreme” confirmă ceea ce Josh Safdie, regizorul, face cel mai bine: transformă o poveste aparent măruntă într-un studiu febril despre obsesie, identitate și prețul succesului. Filmul e construit ca un meci dus până la epuizare — rapid, transpirat, imprevizibil — în care fiecare punct câștigat pare să fure ceva din sufletul protagonistului.
Safdie mută adrenalina urbană din „Uncut Gems” (principalul film la care îl puteai raporta, multipremiat) într-un teritoriu neașteptat: sportul de nișă, lumea subterană a competiției și a pariorilor, unde gloria e scurtă și umbra e lungă. Camera nu observă, ci atacă: cadre strânse, mișcări nervoase, montaj care nu îți permite să respiri. E un cinema al presiunii continue, în care zgomotul metalic al mingii devine ritm cardiac.
Personajul lui Marty nu este un erou clasic, ci un anti-erou: carismatic, autodistructiv, orbit de propria mitologie. Filmul nu îl judecă, dar nici nu îl absolvă. Îl urmărește cu o fascinație aproape crudă, ca pe un animal de competiție care nu știe să existe în afara arenei.
Aici stă forța filmului: refuzul de a oferi lecții morale comode.
Estetic, filmul e murdar și strălucitor în același timp. Culorile sunt dense, șterse, sunetul e agresiv, iar muzica pulsează ca un stimulent ilegal. Totul conspira pentru a crea senzația că succesul nu e o destinație, ci o dependență.
Și asta pentru că Safdie prezintă victoria ca pe o formă de alienare.
