Editura ap! (ACT și Politon), prin marca sa Corola.net, este partener al proiectului Biblioteca Tonica. În cadrul acestui proiect, vă invităm să descoperiți un fragment din roman, oferit în exclusivitate pentru Tonica.ro, despre primele momente ale lui Angelo la Institutul Martinitt.
Cântecul Fortunei: o poveste de succes care începe cu lupta pentru o masă caldă
Unele povești de familie ne cuceresc prin strălucirea unei lumi în care totul pare posibil. Aceasta ne invită să privim mai întâi acolo unde posibilitățile sunt aproape inexistente: în copilăria unui băiat preocupat de hrană și de soarta mamei și a surorilor sale.
Pentru Angelo, străzile înseamnă goana după câțiva bănuți, iar o zi bună se măsoară în ceea ce poate aduce de mâncare. Mama lui, bolnavă de inimă, încearcă să își hrănească cei trei copii, însă eforturile ei nu sunt suficiente. În acest context, intrarea la Institutul Martinitt vine cu promisiunea unui prânz pe care băiatul și-l imaginează până la ultimul detaliu.
Romanul urmărește drumul unui om ale cărui începuturi nu anunță succesul de mai târziu. Munca, curajul și dorința de a nu mai trăi de la o zi la alta vor contura un destin cu totul diferit. Dar, înaintea averii, există această copilărie care dă greutate întregii povești.
La Institutul Martinitt, între disciplină și dorul de casă
Orfelinatul care îi va deveni casă până la 18 ani are un ritm propriu, impus prin ordine, interdicții și pedepse. Dormitorul cu 60 de paturi, ferestrele care nu trebuie deschise și instrucțiunile pentru fiecare gest cotidian alcătuiesc o lume în care Angelo trebuie să învețe repede cum să se descurce.
Fragmentul surprinde această întâlnire dintre nevoile foarte simple ale unui copil și severitatea instituției. În timp ce educatorul explică programul, Angelo se gândește la mâncare. Când un alt băiat îi vorbește despre pedepse, curiozitatea lasă loc neliniștii. Iar în mijlocul tuturor acestor reguli, gândul la mama și la surorile lui aduce dorul de casă.
Există și începutul unei apropieri: Giuanin, colegul care îl avertizează în șoaptă și îi dezvăluie regulile nescrise ale locului. Dialogul lor păstrează spontaneitatea copilăriei, chiar și atunci când subiectul este înfricoșător. Tocmai această alăturare face scena atât de puternică.
Fragment din Cântecul Fortunei: Saga familiei Rizzoli, în exclusivitate pentru Tonica.ro
Fragmentul de mai jos este oferit în exclusivitate pentru Tonica.ro, în cadrul proiectului Biblioteca Tonica, în parteneriat cu Editura ap! (ACT și Politon), prin marca Corola.net.
“Când te naști în cea mai neagră sărăcie, silit să înduri chinurile foamei, promisiunea unei mese calde devine un motiv suficient pentru a te supune regulilor, ordinii și disciplinei. Angelo știe prea bine ce înseamnă asta. Mama lui, deși este bolnavă de inimă, s-a dat mereu peste cap ca să-și hrănească cei trei copii, dar nu era de ajuns; așa că, el se obișnuise să stea cu orele pe străzile prăfuite, alergând după trăsuri ori după domnii bogați ieșiți la plimbare. În zilele bune, când stătea în fața unei băcănii, reușea să adune câțiva bănuți, destui cât să cumpere niște resturi de șorici ori o bucățică de busecca. În zilele mai puțin bune, hoinărea printre tarabele din piața de legume și fructe și mai fura câte o ceapă, două mere, un ou. Însă, de astăzi, Angelo își imagina deja gustul supei cu unt, al cărnii, al legumelor proaspete și al unei pâini întregi: acesta avea să fie prânzul, așa i se promisese. Mai erau doar câteva ore.
O ușă grea din lemn se deschide spre dormitorul în care se găsesc 60 de paturi. Pe fiecare pat de fier, vopsit în alb și scorojit, se află o saltea pliată în două. Mirosul e grețos. Bărbatul se îndreaptă spre ferestrele înalte care dau spre curtea interioară și îi anunță că e interzis să le deschidă. E periculos. Un fior de frig îi străbate trupușorul lui Angelo. Aerul este umed, miroase a încălțăminte și nu e căldură.
Omul cel amabil începe să împartă băieții în grupuri de câte 15. Îi mișcă apucându-i cu mâna de ceafă sau prinzându-i de un umăr, de parcă ar fi fost niște piese de șah. El avea să se ocupe de ei, să doarmă cu ei, să le rezolve certurile, să le aplice pedepse, să îi urmărească și, din când în când, să îi laude.
― Deșteptarea se dă la ora 6. Vai și amar de cine lenevește chiar și un minut în plus. Clar?
Apoi, vocea devine și mai gravă:
― N-am să ezit nicio clipă să notez numărul matricol al somnorosului. Drept pedeapsă, nu va primi fructe.
Trebuie să am grijă, altfel n-o să mănânc, își spune Angelo.
― La trezire, două grupuri merg imediat la spălător, iar celelalte două grupuri fac patul.
În timp ce educatorul vorbește, lui Angelo îi distrage atenția un băiețel, care îi dă un ghiont și îi zice în șoaptă:
― Pedepsele sunt mult mai rele decât un fruct în minus la prânz, apoi dispare.
Bărbatul continuă cu instrucțiunile:
― Salteaua trebuie strânsă așa, vedeți?
Angelo încearcă să se apropie, nu reușește să înțeleagă mișcările exacte pentru a strânge salteaua, cearșaful, păturile și perna într-un cub perfect; așa a zis:
― Trebuie să fie un cub perfect, clar!?
Și continuă:
― Aveți un sfert de oră la dispoziție pentru a o strânge pe a voastră și pe cea a colegilor voștri, apoi faceți schimb. S-a înțeles?
Tăcere.
― S-a înțeles? repetă bărbatul pe un ton de comandant de brigadă.
Băiețeii trag aer în piept și strigă în cor:
― Da, să trăiți!
― Bun. Ar fi bine pentru voi. Să continuăm.
La baie nu este apă caldă.
― Trebuie să vă spălați pe față și pe gât în fiecare zi. Duș puteți face o dată la 15 zile, cămășile și chiloții se schimbă o dată pe săptămână, iar batistele și șosetele o dată la trei zile.
Angelo este bombardat cu informații, în timp ce stomacul începe din nou să-i chiorăie. I se dă un pat chiar lângă băiețelul care acum este în spatele lui.
― Mă cheamă Angelo.
― Giuanin. Câți ani ai?
― Opt. Îmi spui despre pedepse?
Giuanin râde cu brațele încrucișate. Îi lipsesc câțiva dinți, alții sunt cariați. Lui Angelo îi devine imediat simpatic.
― Nu ai voie să ieși duminica, nu primești fructe, ai doar pâine și apă în celulă.
― În celulă? Ca hoții?
― Da, e la ultimul etaj. I se spune camarino.
― Și, ai fost vreodată acolo?
― Sigur că da, răspunde mândru, toți am fost, în afară de unul. Îl vezi pe cel de acolo? și arată spre un băiețel slab și lung ca o grisină, alb ca laptele, cu ochii îngălbeniți.
― Pare bolnav.
― Berto? Chiar este! La cap! Aude voci.
Amândoi se uită fix la el: stă sprijinit de perete, privindu-și vârful pantofilor și dând din cap în semn de nu.
― De exemplu, celălalt de acolo, Giuseppe, a făcut biluțe din pâine și le-a aruncat în colegi. Educatorul l-a văzut. A răsturnat scaunul când s-a ridicat. L-a luat de o ureche și…
Giuanin se uită în jur cu suspiciune.
― Și… apoi? Angelo îi soarbe fiecare cuvânt.
― Și-apoi? Și-apoi l-a tras până la camarino fără să scoată o vorbă. Uite așa, vezi?
Giuanin, ca un adevărat mim, îi arată lui Angelo scena. Se ține cu degetele de lobul urechii, cu capul înclinat, cu ochii strânși și mersul șchiopătat. Imediat după aceea, își îndreaptă spatele, își pune o mână în șold, iar cu cealaltă pare că trage aerul după el, imitând mersul educatorului ticălos: cu pași mari și cu câte o poticneală de trupul bietului nefericit. Angelo schițează niște aplauze mute.
― Tu fumezi?
― Nu. Tu?
― Eu da, dar să nu mai spui la nimeni.
― Promit.
Giuanin are încredere în el, așa că decide să-i mai dea niște sfaturi noului coleg:
― Să nu trântești niciodată ușa sălii. Și să nu răspunzi urât.
― Dar cum e această camarino?
Giuanin se gândește un pic înainte să răspundă.
― Unii educatori o numesc „camera de meditație”. Pentru că, dacă ajungi acolo, trebuie să reflectezi la greșelile tale. Nu e nimic în ea, nici măcar o fereastră! Stai pe întuneric, dormi pe o scândură de lemn putrezit, nu mănânci decât pâine și apă. Și stai în tăcere.
Pe Angelo îl trec fiorii și se gândește la câte lucruri va avea să le povestească mamei sale, Andreinei și Antonellei când le va revedea. Speră să se întâmple cât mai curând, pentru că îl cuprinde brusc melancolia, îl strânge, aproape că îl sufocă.
Aleargă pe coridor și își dă seama că nu poate să se ducă nicăieri.”
Biblioteca Tonica: întâlniri cu povești care merită descoperite
Pentru cititoarele care iubesc saga de familie și romanele despre destine construite în împrejurări dificile, Cântecul Fortunei: Saga familiei Rizzoli propune o întâlnire cu începuturile unui om cunoscut pentru reușitele sale de mai târziu. Fragmentul ne lasă alături de Angelo într-un moment în care viitorul este încă departe, iar dorul de casă este cât se poate de prezent.
Cartea este publicată la Corola.net, marcă a Editurii ap! (ACT și Politon), partener al proiectului Biblioteca Tonica. Mai multe informații despre volum sunt disponibile pe pagina cărții Cântecul Fortunei: Saga familiei Rizzoli.
Corola.net aduce împreună literatură, filosofie, istorie, artă, cultură și cărți pentru copii. Proiectul editorial își propune să sprijine formarea gândirii critice și să îi însoțească pe cititori în explorarea unor domenii și perspective diferite.
