Am văzut filmul la Happy Cinema Colosseum, într-o seară specială de cinema, cu „Teambuilding 2” pe marele ecran și echipa filmului prezentă la eveniment. Un context potrivit pentru reîntâlnirea cu această gașcă și pentru o comedie care își găsește o parte din energie în reacțiile sălii. S-a râs, timpul a trecut foarte repede, iar după proiecție a rămas o întrebare: oare am văzut cu toții aceeași comedie sau fiecare a venit cu propriul bagaj de amintiri?
Un nou teambuilding, aceleași orgolii și câteva provocări de actualitate
În continuarea regizată de Letiția Roșculeț, Horia, Lorena și colegii lor au de promovat un produs bazat pe inteligență artificială, „AI de PLM”. Cum tehnologia nu face miracole, iar armonia echipei lasă de dorit, soluția conducerii este previzibilă: un nou teambuilding. De această dată, destinația este un resort viticol din Republica Moldova, unde competiția, vinul și orgoliile au toate condițiile să se încurce reciproc.
Reîntâlnirea cu personajele cunoscute vine și cu o schimbare de dinamică: în competiție intră o echipă din generația Z. Diferențele de vocabular, de atitudine și de raportare la muncă oferă combustibil pentru noi confruntări.
Filmul păstrează situațiile în care spectatorii se pot recunoaște: rivalități profesionale, limbaj corporatist pretențios, orgolii și dificultatea de a lucra cu oameni foarte diferiți. Sub decorul de vacanță, biroul rămâne prezent. Cu ierarhii, frustrări și acea obligație discret absurdă de a demonstra că te distrezi excelent alături de colegi.
Pentru unii, o revedere. Pentru alții, prima întâlnire
O continuare ajunge în fața unor spectatori care pornesc din locuri diferite. Cei care au văzut primul „Teambuilding” vin cu amintirea lui, cu replici favorite și, inevitabil, cu așteptări. Pentru ei, plăcerea poate începe de la simpla reapariție a unui personaj. Familiaritatea face deja o parte din treabă.
Dar tot ea ridică și ștacheta. Când prima întâlnire a avut farmec, a doua trebuie să negocieze cu nostalgia. O glumă poate fi amuzantă în sine și totuși să piardă în comparație cu momentul pe care spectatorul îl păstrează din primul film.
Cei care descoperă acum gașca au altă libertate: nu așteaptă repetarea unei experiențe. În schimb, nici nu beneficiază de complicitatea construită anterior. Pentru ei, personajele trebuie să își câștige locul prin ceea ce fac aici, în această poveste.
De aici poate începe și diferența de reacție. Unii râd pentru că recunosc. Alții au nevoie să fie surprinși.
Când gluma de la birou te trimite înapoi la birou
Mai există însă o diferență care merită privită dincolo de întrebarea „ai văzut prima parte?”. Ce experiență ai cu lumea pe care filmul o caricaturizează?
Pentru spectatorii foarte tineri, mai ales pentru cei care nu au trecut încă prin viața de corporație, acest univers poate avea libertatea unei comedii privite din exterior. Șefii, titulaturile complicate și competițiile dintre colegi sunt personaje și situații de pe ecran. Umorul frust, exagerarea și confruntările pot fi gustate fără prea multe asocieri personale.
Pentru cine a petrecut ani într-o companie, recunoașterea poate avea un gust mai complicat. Râzi de o formulare pretențioasă, dar îți amintești ședința în care ai auzit ceva asemănător. Te amuză un orgoliu ridicol, doar că ai lucrat cândva cu el. Iar locul în care te duce gluma nu este întotdeauna cel mai prietenos din memorie.
Asta nu înseamnă că o generație înțelege comedia și alta nu. Nici că vârsta decide automat cât de bine te distrezi. Este, mai degrabă, o posibilă cheie de lectură: aceeași scenă poate fi pentru cineva o absurditate savuroasă, iar pentru altcineva o amintire de luni dimineață.
Micutzu și Anca Dinicu, două prezențe care susțin reîntâlnirea
Horia, interpretat de Cosmin Nedelcu — Micutzu, concentrează o bună parte din tensiunea acestei întâlniri dintre lumi. Reacțiile lui ample, iritarea și dificultatea de a găsi un limbaj comun cu cei mai tineri alimentează comedia. În această cheie, personajul poate fi privit și ca omul care descoperă că regulile pe care le cunoștea nu mai sunt acceptate de toată lumea.
Anca Dinicu, în rolul Lorenei, are o prezență care contează în dinamica grupului și în relația cu Horia. Replicile și reacțiile ei contribuie la acel sentiment de familiaritate pe care continuarea îl caută. Împreună, cei doi oferă puncte de sprijin unei povești populate de multe personaje și de energii care se cer, uneori simultan, în prim-plan.
Iar aici funcționează din nou plăcerea revederii: urmărim situațiile, dar urmărim și felul în care acești oameni, pe care avem impresia că îi cunoaștem, răspund la ele.
Inteligența artificială și generațiile ar fi meritat mai mult spațiu
Dincolo de momentele amuzante, rămâne senzația că filmul avea loc să dezvolte mai mult tocmai temele care îi dau actualitate.
Inteligența artificială oferă un punct de plecare generos. Entuziasmul pentru o tehnologie pe care toată lumea vrea să o folosească, presiunea de a părea inovator și distanța dintre promisiuni și rezultate ar fi putut susține o satiră mai consistentă.
La fel, conflictul dintre generații poate merge mult dincolo de vocabular și de reacțiile la obiceiurile celuilalt. În spatele lui se află feluri diferite de a înțelege succesul, timpul personal, autoritatea și limitele la serviciu. Filmul deschide această conversație, însă ar fi fost interesant să rămână mai mult în ea.
Și viața corporatistă avea de oferit destule contradicții de explorat. Glumele funcționează pe moment, dar unele situații ar fi câștigat dacă ar fi avut mai mult timp să se dezvolte și să dea greutate poveștii.
Publicitatea, încă o exagerare în peisaj?
Plasările de produse sunt foarte vizibile. Există momente în care mesajul comercial se lasă recunoscut imediat, iar pentru unii spectatori asta poate întrerupe plăcerea urmăririi poveștii.
Totuși, într-un film construit în tușe atât de groase, această vizibilitate poate fi citită și cu o anumită indulgență. Când personajele, conflictele și reacțiile sunt amplificate, publicitatea ostentativă ajunge să pară încă un exces într-un univers care oricum nu cultivă subtilitatea.
Asta nu o face automat bine integrată. Dar explică de ce poate fi foarte supărătoare pentru un spectator și doar o paranteză pentru altul. În seara noastră, nu a anulat plăcerea comediei.
S-a râs. Ce rămâne după?
„Teambuilding 2” a funcționat ca divertisment: s-a râs, timpul a trecut repede, iar reîntâlnirea cu gașca și-a avut farmecul. Rezervele legate de poveste sau de temele insuficient dezvoltate pot coexista cu o seară reușită la cinema.
Prospețimea umorului este însă mai greu de separat de privirea celui care îl primește. Contează dacă ai văzut prima parte, cât de apropiată îți este viața de corporație și de care parte a conversației dintre generații te regăsești. Uneori râzi de ceilalți, alteori de tine, iar câteodată de o situație pe care ai fi preferat să o uiți.
Poate că tocmai aici se află partea cea mai interesantă a discuției de după film: în diferența dintre gluma pe care o auzim cu toții și amintirea pe care o trezește în fiecare.
