„Heart of the Beast”, noul film regizat de David Ayer, cu Brad Pitt în rolul unui veteran al forțelor speciale rămas izolat în sălbăticia Alaskăi alături de câinele său de luptă, Odin, aparține fără ezitare celei de-a doua categorii. Pitt este Pitt: carismatic, tăcut, ușor murdar, ușor lovit, ușor însângerat și suficient de chipeș. Dar câinele? Câinele are ceva ce niciun actor nu poate cumpăra cu un Oscar: o privire care spune totul fără să spună nimic.
Și tocmai aici începe distracția.
Se zice că la Hollywood trebuie să eziți să joci alături de animale și copii. Ca fură show-ul și te lasă de căruță. Nu mă îndoiesc că Brad Pitt știa asta. Ba, că a și fost sfătuit: „Brad, don’t do it!”.
Inutil
Brad Pitt contra naturii. Brad Pitt contra ursului. Brad Pitt contra propriului câine
Povestea e simplă, aproape arhetipală. James Belmont, veteran al trupelor speciale, pornește împreună cu Odin, fostul său câine de luptă, într-o excursie în sălbăticia Alaskăi. Un accident aviatic îi aruncă pe cei doi într-o luptă pentru supraviețuire în care frigul, foamea, rănile, urșii, lupii și relieful par să fi făcut front comun împotriva lor.
Dacă vi se pare că Brad Pitt a mai fost singur împotriva unor forțe ostile, aveți dreptate. Omul a fost astronaut în „Ad Astra”, pilot de curse în „F1”, soldat în „Fury”, cascador în „The Lost City”, criminal în „Bullet Train” și, în „Once Upon a Time in Hollywood”, a demonstrat că poate rezolva probleme cu un calm aproape indecent.
Acum însă are o misiune mai grea: să supraviețuiască împreună cu un câine.
Sau să supraviețuiască (pe ecran) câinelui.
Ceea ce, dacă ne gândim bine, este foarte Brad Pitt. Actorul a construit de-a lungul timpului o galerie de personaje care par să spună foarte puțin și să rezolve foarte multe. James Belmont este o versiune montană și traumatizată a aceleiași rețete. Un om care poate aprinde focul, improviza un bandaj, suporta o fractură, înfrunta un urs și traversa sălbăticia, dar care nu pare capabil să aibă o conversație de mai mult de trei propoziții.
Din fericire, Odin nu vorbește. Și tocmai de aceea are avantajul.
Filmul în care câinele primește aproape tot ce-i trebuie unui star
O parte importantă a farmecului filmului vine din relația dintre Pitt și câine. Odin nu este doar animalul simpatic care trebuie salvat la final. Este partenerul lui James, fost camarad de război, protector și singura ființă în fața căreia personajul lui Pitt își permite să fie vulnerabil.
Ea „aproape om”, în sensul bun: are chiar și coșmare PTSD
„Heart of the Beast” funcționează cel mai bine atunci când renunță la ambițiile de mare film de supraviețuire și rămâne pur și simplu povestea unui om și a unui câine care au nevoie unul de celălalt.
Frank Scheck, în „The Hollywood Reporter”, a mers chiar mai departe și a numit filmul o poveste de dragoste, una dintre cele mai emoționante din ultima vreme. Nu e o exagerare atât de mare pe cât pare. Doar că, în loc de „te iubesc” avem priviri, lăbuțe, răni și probabil cea mai serioasă relație dintre doi masculi văzută pe ecran în acest sezon.
Owen Gleiberman, de la „Variety”, a remarcat la rândul său că interpretarea câinelui Uber, cel care îl joacă pe Odin, se numără printre cele mai impresionante performanțe canine pe care le-a văzut, evocând epoca „Old Yeller” și „Lassie Come Home”.
Cu alte cuvinte, Brad Pitt a ajuns să concureze la premiile criticilor cu un patruped.
Și, sincer, câinele are șanse.
Uber, adevăratul Brad Pitt al filmului
În realitate, Odin nu este interpretat de un singur câine. Patru ciobănești germani — Uber, Seeka, Ryker și Hondo — au contribuit la rol, iar Uber este principalul „actor” canin.
Uber era un câine de căutare și salvare din Noua Zeelandă, descoperit de antrenorul Andrew Simpson. Pentru scenele solicitante au fost folosiți și trei dintre puii lui Uber, ceea ce înseamnă că avem practic o mică dinastie actoricească. Hollywoodul își transmite rolurile prin agenți și manageri; Odin le transmite prin familie.
Brad Pitt însuși a povestit despre relația cu Uber și despre cât de mult l-a impresionat scenariul. David Ayer a spus că Pitt a avut o vulnerabilitate pe care nu o mai văzuse la el, iar apropierea dintre actor și câine a devenit una dintre cheile filmului.
Se vede.
Pitt nu încearcă să „joace cu un câine”. Joacă împreună cu el.
Iar diferența este uriașă.
„Heart of the Beast” știe exact ce butoane să apese
Filmul este construit cu precizia unui mecanism de supraviețuire. Accident. Frig. Foame. Rană. Urs. Lup. Apă înghețată. Altă rană. Câine în pericol. Brad Pitt se ridică.
Și iar se ridică.
Și iar.
La un moment dat începi să te întrebi dacă personajul are un schelet sau un contract cu o companie de asigurări care nu a fost încă reziliat.
Lindsey Bahr, de la Associated Press, a remarcat că filmul nu se îndepărtează prea mult de formulă și că poate fi previzibil, uneori neverosimil și chiar să alunece spre propagandă militară. În același timp, ea consideră că aventura rămâne eficientă și că Pitt își demonstrează talentul de a transmite emoție.
Este probabil cea mai bună descriere a paradoxului filmului: „Heart of the Beast” nu reinventează nimic, dar știe să folosească ceea ce are.
Thelma Adams, de la AARP Movies for Grownups, a remarcat și ea că Pitt este convingător ca bărbat care își poartă rănile ca pe un bagaj militar și că relația cu Odin îi oferă personajului o motivație emoțională autentică.
Problema este că filmul îți spune destul de des ce trebuie să simți.
Iar când un film îți spune de trei ori că trebuie să plângi, există riscul să începi să verifici dacă în sală cineva a tăiat ceapă.
Când „Heart of the Beast” devine „Homeward Bound” pentru adulți
Cea mai amuzantă comparație vine de la Katie Walsh, în „Los Angeles Times”, care vede în film un fel de „Homeward Bound” pentru adulți: aventura sentimentală din 1993 cu golden retrieverul, bulldogul și pisica ce încearcă să ajungă acasă, mutată acum în Alaska, trecută prin filtrul lui Jack London și alimentată cu sânge, război și Brad Pitt.
Comparația este perfectă.
Doar că aici nu avem trei animale adorabile care traversează pădurea. Avem un veteran traumatizat și un câine de luptă cu dinți de titan și o proteză la un picior.
„Homeward Bound”, dacă ar fi fost produs de David Ayer.
Sau, mai exact, „Homeward Bound” după ce a făcut armata, terapie și a început să asculte Metallica.
David Ayer își aduce eroul din „Fury” într-o altă formă de război
Reuniunea dintre Brad Pitt și David Ayer este una dintre atracțiile evidente ale filmului. Cei doi au lucrat împreună la „Fury”, filmul de război din 2014 în care Pitt interpreta comandantul unui tanc american în ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
În „Heart of the Beast”, războiul s-a terminat, dar războiul nu s-a terminat în interiorul personajului.
Ayer este, de altfel, unul dintre regizorii americani care se simt confortabil în teritoriul masculinității dure: „Training Day”, „End of Watch”, „Fury”, „Suicide Squad”. Personajele sale tind să aibă arme, cicatrici, coduri morale și dificultăți în a vorbi despre emoții.
Acum le-a dat și un câine.
Rezultatul este aproape inevitabil: un film despre doi soldați care nu au nevoie să-și explice prietenia pentru că au trecut prin lucruri pe care publicul doar le poate imagina.
Dar nu totul merge ca pe lăbuțe
Dacă partea emoțională funcționează, scenariul nu este întotdeauna la aceeași înălțime.
Katie Walsh observă că filmul devine previzibil și excesiv de sumbru, iar creaturile digitale care populează sălbăticia — urși, lupi și alte amenințări — nu conving întotdeauna.
Aici filmul are o problemă interesantă: câinele real este mai convingător decât animalele digitale.
Ceea ce ne conduce la o concluzie aproape filosofică: uneori, Hollywoodul poate construi un urs de milioane de dolari, dar tot câinele care își înclină capul într-o parte câștigă scena.
„Tom’s Guide” a fost și mai sever, descriind filmul drept cheesy și neconvingător și considerând că sentimentalismul și mesajul militarist îi slăbesc impactul. În această lectură, „Heart of the Beast” ar fi mai degrabă un film care știe exact unde vrea să ajungă, dar ia drumul cel mai bătătorit până acolo.
Pe de altă parte, „The San Francisco Chronicle” vede în film o demonstrație a magnetismului de star al lui Brad Pitt, în timp ce Soren Andersen, de la „The Seattle Times”, consideră că legătura dintre om și câine ține filmul în priză de la început până la sfârșit.
Și probabil aici este cheia: dacă mergi la film pentru originalitatea scenariului, vei găsi motive să mârâi. Dacă mergi pentru relația dintre Pitt și Odin, ai șanse să ieși cu ochii umezi.
Brad Pitt, actorul care a ajuns să joace mai bine cu animalele decât cu oamenii?
Aici merită să ne întoarcem puțin la cariera lui Pitt.
În „Once Upon a Time in Hollywood”, Cliff Booth are o relație memorabilă cu Brandy, câinele care îi aparține lui Rick Dalton. Și, într-un film plin de actori, scene de acțiune și dialoguri marca Tarantino, câinele reușea să fure câteva dintre cele mai simpatice momente.
În „Heart of the Beast”, situația este dusă la extrem: Brad Pitt are practic un singur partener de dialog permanent și acela latră.
Poate că aceasta este evoluția firească a starului de cinema. După ce ai jucat cu Leonardo DiCaprio, George Clooney, Angelina Jolie, Tom Cruise și Margot Robbie, ajungi într-un punct în care vrei un coleg care nu îți fură replica.
Sau care nu cere niciodată o replică.
Actori care au împărțit ecranul cu animale și au supraviețuit
Lista este lungă și surprinzător de eclectică. Elizabeth Taylor a jucat alături de cai în „National Velvet”, Robert Redford a făcut din „The Horse Whisperer” o meditație despre oameni și animale, iar Tobey Maguire a avut un rol central în „Seabiscuit”, cu un cal în centrul poveștii.
Reese Witherspoon a împărțit ecranul cu elefantul Tai în „Water for Elephants”, în timp ce Eddie Murphy a transformat conversațiile cu animale în franciza „Dr. Dolittle”.
Jim Carrey a avut propria relație complicată cu animalele în „Ace Ventura: Pet Detective”, în timp ce Tom Hanks a avut, în „Turner & Hooch”, un partener canin care nu respecta exact regulile de igienă ale unei producții hollywoodiene.
Kate Mara a jucat în „Megan Leavey” alături de un câine militar, iar Channing Tatum a mers pe același teren în „Dog”. Mark Wahlberg a împărțit aventura cu un patruped în „Arthur the King”.
Și apoi există Jeff Bridges în „Seabiscuit”, Harrison Ford în „The Call of the Wild”, Richard Gere în „Hachi: A Dog’s Tale”, Owen Wilson în „Marley & Me” și, desigur, Brad Pitt în „Once Upon a Time in Hollywood” și acum „Heart of the Beast”.
Cinemaul ne-a învățat, practic, că un actor trebuie să fie pregătit pentru orice: cal, câine, elefant, maimuță, urs sau chiar o minge de volei.
Tom Hanks știe.
Și atunci, cine este adevăratul „Heart of the Beast”?
Titlul poate fi citit în mai multe feluri. „Bestia” este natura, este războiul, este trauma, este instinctul de supraviețuire.
Dar poate că bestia este și omul.
Filmul funcționează tocmai pentru că pune față în față două forme de instinct. James este omul care a fost antrenat să supraviețuiască. Odin este animalul care a fost antrenat să protejeze. Amândoi au trecut prin război. Amândoi poartă urmele lui. Și amândoi au rămas, într-un fel, blocați în aceeași misiune: să nu-l lase pe celălalt în urmă.
Aici „Heart of the Beast” își găsește emoția autentică.
Nu în luptele cu lupii. Nu în urs. Nu în rănile spectaculoase. Nu în munții din Alaska, oricât de spectaculoși ar fi.
Ci în momentul în care un om și un câine se privesc și știm că niciunul nu va pleca fără celălalt.
Verdictul? Brad Pitt e bun. Câinele e foarte bun. Alaska ar trebui să ceară credit de producător
„Heart of the Beast” nu este un film revoluționar. Nu reinventează survival thrillerul și nici nu deschide un nou capitol în cinematografia despre câini.
Dar nici nu trebuie neapărat să o facă.
Este un film construit pe o idee veche și eficientă: pune doi prieteni în cel mai rău loc posibil și vezi cât de departe sunt dispuși să meargă unul pentru celălalt.
Uneori exagerează. Uneori devine sentimental. Uneori spune prea apăsat ceea ce ar fi fost mai elegant să lase să se înțeleagă. Iar mesajul despre camaraderie militară poate părea, pentru unii spectatori, prea lustruit.
Dar când Pitt și Odin sunt împreună în cadru, filmul capătă ceva ce nu poate fi fabricat în postproducție.
În „Variety”, Owen Gleiberman a rezumat foarte bine această surpriză: adevărata performanță este a câinelui, iar Brad Pitt este „extremely good too”.
„Too” este, probabil, cuvântul-cheie.
Pentru că, dacă „Heart of the Beast” ar fi o cursă pentru Oscar, Brad Pitt ar fi nominalizat.
Uber ar primi statueta.
Iar Pitt, gentleman cum îl știm, probabil i-ar deschide ușa limuzinei.
Și i-ar da voie să intre primul.
Pentru că, în „Heart of the Beast”, cel mai mare star are patru labe, o proteză, niște dinți de titan și exact zero replici.
Și totuși spune tot ce trebuie.
PS La intrare am primit și niște șervețele de hârtie. O să vă lămuriți dacă a fost pentru Brad Pitt sau pentru Odin.
