Povestea urmărește ultimele luni din mandatul fictivului președinte al Italiei, Mariano De Santis, confruntat simultan cu dileme politice și cu propriile conflicte interioare. Rezultatul este un film mai reținut decât exuberanțele baroce tipice lui Sorrentino, dar nu mai puțin dens în idei și stil.
Desigur, publicului român i se va părea straniu un astfel de film reflexiv, raportându-ne la realitatea politică a zilelor noastre – ca să nu spunem a acestor zile. La fel și publicului italian, pentru că și politica italiană este plină de artificii.
Dar, la urma, urmei, dacă panoramăm întreg globul, cui i-ar părea acest film un exercițiu de normalitate?
Regia: Paolo Sorrentino între stil și austeritate
Sorrentino propune aici o schimbare de registru: exuberanța vizuală care i-a definit filmele anterioare este înlocuită de o regie mai austeră, mai concentrată pe ritm interior și pe construcția morală a personajelor.
Filmul păstrează însă semnătura autorului prin structura fragmentară și prin acea capacitate de a transforma scene aparent autonome într-un discurs coerent despre responsabilitate și îndoială. Tema centrală – grațierea ca act politic și moral – devine pretextul unei reflecții mai largi asupra puterii și a singurătății pe care aceasta o implică.
Rezultatul este un cinema mai sobru, dar nu lipsit de ironie și subtilitate, în care fiecare cadru pare calculat pentru a susține tensiunea interioară a protagonistului.
Tradiție
În ultimele două decenii, Paolo Sorrentino s-a impus ca una dintre vocile majore ale cinemaului european, un autor recognoscibil instantaneu prin stil și tematică. Asociat adesea cu tradiția marilor cineaști italieni – de la Federico Fellini la Michelangelo Antonioni – Sorrentino nu este însă un epigon, ci un regizor care a reușit să transforme această moștenire într-un limbaj propriu, contemporan.
Filme precum „La grande bellezza” sau „Il divo” au definit un stil caracterizat prin opulență vizuală, mișcări de cameră elaborate și o combinație de ironie și melancolie. În centrul acestor opere se află adesea personaje solitare, figuri ale puterii sau ale decadenței, interpretate memorabil de colaboratorul său fidel, Toni Servillo.
Totuși, evoluția lui Sorrentino nu este una liniară. Dacă filmele anterioare mizau pe spectacol și exces baroc, producții mai recente – culminând cu „La grazia” – indică o tendință spre epurare și introspecție. Regizorul pare să renunțe treptat la ornament în favoarea unei reflecții mai directe asupra temelor sale predilecte: puterea, timpul, singurătatea, responsabilitatea morală.
În contextul cinematografului european actual, Sorrentino ocupă o poziție aparte: este simultan un autor popular și unul profund stilizat, capabil să circule între festivaluri prestigioase și succes internațional. Premiul Oscar pentru „La grande bellezza” a consolidat această poziție, confirmându-l ca pe un regizor care poate traduce sensibilitatea italiană într-un limbaj universal.
„La grazia” se înscrie astfel într-o etapă de maturitate artistică, în care Sorrentino nu mai caută să impresioneze prin virtuozitate, ci să sondeze cu mai multă rigoare interioritatea personajelor sale. În acest sens, filmul nu doar continuă, ci și nuanțează locul său în cinema: acela al unui autor care, după ce a cucerit prin stil, încearcă să rămână relevant prin profunzime.
Toni Servillo
Performanța lui Servillo, interpretul rolului principal, este nucleul emoțional al filmului. Actorul construiește un personaj rigid, aproape impasibil la suprafață, dar traversat de tensiuni subtile, sugerate prin gesturi minime și o economie remarcabilă a expresiei.
Critica a remarcat această dublă dimensiune – autoritate și fragilitate – care transformă personajul într-o figură emblematică a puterii moderne. Relația artistică dintre actor și Sorrentino, consolidată de-a lungul mai multor colaborări, atinge aici o formă de maturitate deplină: Servillo devine un instrument extrem de precis, capabil să transmită sensuri complexe fără ostentație.
Recunoaștere internațională
„La grazia” a avut un parcurs internațional solid, fiind selectat în competiția oficială a Festivalul Internațional de Film de la Veneția din 2025, unde a și deschis ediția, un semn clar al prestigiului acordat filmului încă de la debut. Prezența la Veneția a fost urmată de o recepție critică consistentă și de premii importante, inclusiv Coppa Volpi pentru cel mai bun actor acordată lui Toni Servillo, dar și distincții precum Premiul Brian și Premiul Pasinetti, care au confirmat impactul filmului atât în rândul criticilor, cât și al juriilor independente.
În circuitul european, filmul a continuat să fie remarcat, obținând nominalizări la European Film Awards 2026 pentru interpretare și scenariu, și acumulând un număr impresionant de selecții și nominalizări la David di Donatello 2026, unde a concurat la principalele categorii. De asemenea, scenariul a fost recompensat la Chicago International Film Festival, ceea ce a consolidat reputația filmului dincolo de spațiul european. Per ansamblu, traseul internațional al filmului indică o recunoaștere constantă, chiar dacă nu unanim entuziastă, confirmând statutul său de operă matură și reflexivă în filmografia lui Sorrentino.
Ecouri critice
Recepția critică a filmului a fost marcată de un ton reflexiv și nuanțat, majoritatea comentatorilor remarcând maturitatea stilistică a lui Paolo Sorrentino și interpretarea densă a lui Toni Servillo. În presa italiană, filmul este adesea citit ca o operă de interiorizare, mai puțin spectaculoasă, dar mai profundă.
În Cineforum se notează că „Sorrentino semnează un mare film, în care ironia nu anulează gravitatea, ci o însoțește cu o inteligență empatică rară, capabilă să transforme reflecția morală într-o experiență cinematografică profund umană”, subliniindu-se echilibrul dintre luciditate și emoție.
Criticii de la OndaCinema observă că „este un film mai liniar și mai meditativ decât alte opere ale autorului, dar această aparentă simplitate ascunde o construcție riguroasă, în care fiecare scenă contribuie la portretul unui om prins într-un mecanism moral fără ieșire”.
În Corriere della Sera se vorbește despre „un portret intens și poetic al puterii, care reușește să fie în același timp credibil și aproape oniric, demonstrând maturitatea unui cineast care nu mai are nevoie de exces pentru a impresiona”.
În presa internațională, The Guardian consideră că „Sorrentino demonstrează că este un moștenitor modern al lui Antonioni, capabil să surprindă alienarea puterii prin imagini de o eleganță controlată și o melancolie persistentă”, în timp ce Variety vede filmul ca „o parabolă subtilă a epocii noastre, în care autoritatea este mereu umbrită de îndoială, iar deciziile politice devin inevitabil acte existențiale”.
PS Urmăriți coloana sonoră, și ea este cu totul specială
Foto: MUBI/Independența Film
