Există filme care nu sunt doar filme. Sunt reflexii ale unor epoci. Sunt seri în care ai stat cu laptopul în brațe și ai reluat aceeași scenă de zece ori doar pentru a revedea un outfit impecabil sau pentru felul în care cineva a rostit sec „That’s all.”
Așa că atunci când s-a anunțat continuarea Diavolul se îmbracă de la Prada 2, entuziasmul a fost instantaneu. Nu doar pentru poveste, ci pentru promisiunea unei reîntoarceri într-un univers care părea imposibil de recreat. Așteptările? Uriașe. Aproape periculos de mari.
Și poate tocmai aici începe adevărata problemă a lui The Devil Wears Prada 2.
Pentru că nu, filmul nu este un dezastru. O asemenea distribuție nici nu avea cum să livreze ceva complet lipsit de farmec. Dar există permanent senzația că această continuare a fost construită mai mult pentru a le oferi personajelor încă o ieșire elegantă pe podiumul nostalgiei, decât pentru că povestea avea ceva cu adevărat urgent de spus.
Miranda Priestly, într-o lume în care print-ul moare lent și algoritmul dictează tot
Premisa este, de altfel, una foarte actuală și chiar promițătoare. Miranda Priestly, legenda absolută a publishing-ului fashion, încearcă să țină în viață revista pe care a condus-o decenii întregi, într-o lume dominată acum de analytics, engagement, social media strategy și goana permanentă după click-uri.
Doar că această Miranda nu mai este aceeași femeie care îngheța cu privirea o încăpere doar intrând pe ușă.
Acum este mai blândă. Mai umană. Mai atentă la cei din jur. Mai obosită. Aproape vulnerabilă uneori, pe măsură ce ideea pensionării începe să planeze asupra ei ca un ultim front row invitation pe care nu știe dacă vrea să îl accepte.
Conflictul central o aduce față în față cu Emily, aceeași Emily sarcastică și nevrotic-perfectă din primul film, devenită între timp un executive feroce, elegant și mult mai adaptat noii industrii digitale. Rivalitatea dintre cele două funcționează bine pe hârtie: old luxury publishing versus digital survival instinct.
Numai că filmul ocolește aproape permanent părțile cu adevărat incomode și tensionate ale acestui conflict.
Un sequel care se teme să fie acid
Una dintre marile calități ale primului film era cruzimea lui elegantă. Replica ustura. Tăcerile erau arme. Umilința venea ambalată în cașmir și era livrată cu un calm devastator.
Aici, totul pare filtrat printr-o politețe contemporană care îndulcește aproape fiecare posibil moment memorabil.
Inclusiv introducerea unui integrity advisor în ședințele editoriale – o idee care ar fi putut deveni absolut savuroasă într-o redacție precum Runway – este tratată surprinzător de soft. Personajul există, dar parcă filmul refuză să îl lase să devină cu adevărat incomod sau comic în sensul acela acid pe care îl așteptai.
Și este păcat, pentru că exact aici sequel-ul ar fi putut deveni cu adevărat relevant. În confruntarea dintre generații. Între cultura fear-based a publishing-ului de altădată și noua lume a PR-safe conversations, HR-approved language și headline-urilor optimizate pentru algoritm.
În schimb, multe scene par că se opresc exact înainte să deranjeze.
Fashion-ul este superb, dar nu mai este personaj principal
Iar aici vine poate cea mai mare dezamăgire pentru fanele primei părți.
Da, costumele sunt impecabile. Miranda arată magnific. Emily livrează acel ultra-polished power dressing pe care îl așteptai. Outerwear-ul este fabulos, accesoriile sunt luxury editorial perfection, iar fiecare apariție pare scoasă dintr-un September Issue contemporary.
Dar filmul nu mai iubește hainele în același mod.
În primul „Prada”, moda era un personaj în sine. Camera se oprea pe țesături, pe fitting-uri, pe rack-uri interminabile de mostre, pe transformări spectaculoase. Chiar și secvențele de tranziție deveniseră iconice pentru că celebrau efectiv plăcerea de a privi fashion.
În această continuare, ținutele sunt extraordinare, dar aproape decorative. Vedem look-uri impecabile, însă nu mai există acea desfășurare luxuriantă de styling, acel spectacol al industriei fashion care făcea primul film atât de magnetic.
Parcă totul este mai grăbit. Mai funcțional. Mai preocupat să vorbească despre digital disruption decât despre frumusețea superficială și fascinantă a modei.
Ironic, exact într-un film despre o revistă de fashion.
Emily surprinde cel mai bine noua eră
Dacă există totuși un personaj care fură filmul, acela este Emily.
Fosta asistentă isterică și glorios de sarcastică a devenit aici exact produsul perfect al lumii moderne: eficientă, strategică, adaptată la social media metrics, branding partnerships și publicitate digitală. Are în continuare replici bune, are timing excelent și este, poate, singurul personaj care pare să înțeleagă cu adevărat lumea în care se află.
Miranda încearcă să țină pasul cu noile reguli, însă Emily le vorbește deja fluent.
Și probabil că tocmai această dinamică este cea mai interesantă parte a filmului: sentimentul că imperiul glossy construit de Miranda nu se prăbușește dramatic, ci se diluează lent într-o mare de content, engagement și viral strategy.
Nostalgia funcționează. Chimia distribuției funcționează. Dar lipsește curajul
Filmul merge înainte aproape exclusiv pe farmecul distribuției și pe nostalgia spectatorului. Iar adevărul este că funcționează suficient cât să nu regretați cele două ore petrecute în cinema.
Există scene elegante. Există dialoguri bune. Există momente în care vezi din nou sclipirea acelui univers care a făcut primul film iconic.
Dar continuarea pare prea atentă să nu supere pe nimeni. Prea conștientă de sensibilitățile actuale. Prea lustruită în zonele în care ar fi trebuit să fie mușcătoare.
Și poate tocmai de aceea nu mai are aceeași forță.
Pentru că moda adevărată, publishing-ul adevărat și personajele ca Miranda Priestly nu au fost niciodată construite pe ideea de confort. Ci pe exces, ego, competiție și replici care intrau ca un stiletto perfect ascuțit.
Verdictul unei fane care a așteptat ani întregi această continuare
Ca fană a primei părți, am ieșit din sală cu sentimente amestecate.
Nu pot spune că filmul m-a dezamăgit complet. Ar fi nedrept. Este prea bine jucat, prea elegant vizual și prea conștient de moștenirea sa pentru a eșua total.
Dar nici nu are curajul și glamour-ul aproape periculos al originalului.
Este un sequel competent, stylish și uneori emoționant, care însă nu mai îndrăznește să fie cu adevărat nemilos. Iar pentru un univers construit pe ironie elegantă, vanity și fashion absolut, asta se simte mai mult decât lipsa unui scenariu mai provocator.
Distribuția
Distribuția principală din The Devil Wears Prada 2 include atât actorii emblematici din primul film, cât și câteva nume noi din zona glamour Hollywood-fashion:
- Meryl Streep – Miranda Priestly
- Anne Hathaway – Andrea „Andy” Sachs
- Emily Blunt – Emily Charlton
- Stanley Tucci – Nigel Kipling
- Kenneth Branagh
- Simone Ashley – Amari
- Justin Theroux
- Lucy Liu
- Rachel Bloom
- Pauline Chalamet
- B. J. Novak
- Patrick Brammall
- Conrad Ricamora
- Caleb Hearon
- Helen J. Shen
- Tracie Thoms – Lily
- Tibor Feldman – Irv
Foto: Shutterstock
