Daniel Roseberry a deschis astăzi, săptămâna haute couture de la Paris cu o declarație pe care puțini designeri și-ar permite-o. A încercat să repete procesul sezonului trecut, pas cu pas. După revelația de la Capela Sixtină, care a dat colecția „The Agony and the Ecstasy”, a plecat la Barcelona să stea în fața arhitecturii lui Gaudí. A așteptat. Nu s-a întâmplat nimic. Colecția prezentată azi se numește „The Call of the Void”, chemarea golului, și tot narativul care o însoțește descrie un om care a renunțat la metodă pentru că metoda murise.
Merită să zăbovim aici înainte de haine. Industria îi cere lui Roseberry două colecții couture pe an, ready-to-wear, capsule, red carpet. Calendarul acesta presupune că inspirația vine la comandă. Roseberry scrie negru pe alb că nu vine. Din partea celui mai stabil creator al momentului, aflat în plin succes comercial, fraza sună mai puțin a confesiune și mai mult a acuzație adresată sistemului care îl plătește.
Latex și silicon în templul mătăsii
Golul a produs, paradoxal, cea mai concretă ruptură materială din mandatul lui. Atelierele au lăsat deoparte mătasea și satinul și au lucrat cu latex, silicon și foi de vopsea coaptă, tăiate apoi ca un textil oarecare. Un secol întreg, couture s-a legitimat prin materiale nobile. Aici, un bustier este sculptat manual, turnat în silicon și pictat într-un albastru lăptos, cu o precizie de laborator. Fusta lui adună sute de flori făcute din ciorapi întinși pe sârmă, cu perle, în degradé de la albastru de câmp la caramel. Mâna rămâne de atelier parizian. Materia vine din cu totul altă lume.
Paleta ține de acvariu și de seră: roz homar, violet, mandarină, șofran, mentă pală, totul pe negru lucios, ecru de ceară brută și auriul casei. Accesoriile împing tema până la literal. Cercei din tentacule aurite de caracatiță, scoici cu interior de porțelan, un choker de silicon care imită anemonele. Geanta Secret a primit țepi de crinolină. Pantoful nou, botezat The Bubble, arată ca un obiect metalic căzut din altă parte, îmbrăcat într-o manta de silicon. Suprarealismul casei nu s-a atenuat deloc. Doar că acum e turnat, la propriu.
Jacheta Schiaparelli retrogradată, arhiva urcată în muzeu
Cel mai riscant gest privește codurile interne. Jacheta sculpturală, piesa pe care Roseberry și-a construit întreaga identitate la Schiaparelli, apare aici ca accesoriu, un adaos la siluetă.
Retrospectiva „Schiaparelli: Fashion Becomes Art” s-a deschis în martie la Victoria and Albert Museum, iar casa se apropie de suta de ani. Când o Casă intră în muzeu, codurile ei încep să înghețe. Roseberry își demontează emblemele fix în anul în care instituțiile i le pun sub sticlă. Puțini creatori au instinctul acesta. Și mai puțini au libertatea de a-l urma.
Front row-ul a mers înainte, netulburat de criza declarată în note. Emma Corrin în couture de arhivă recentă, Bad Bunny în custom. Mașinăria comercială a casei nu a sesizat golul.
După săritură
Am totuși o rezervă, și nu e mică. Vulnerabilitatea publică a ajuns instrument de comunicare la fel de rodat ca orice logo. Criza creativă mărturisită frumos, pe hârtie cu antet, vinde. Textul lui Roseberry, cu invitația lui finală de a sări în abis, calcă pe muchia acestui marketing confesional. Peste două sezoane vom ști dacă golul a fost real sau doar o temă bună.
Până atunci rămân hainele, iar hainele nu mint. Siliconul turnat, florile din ciorapi, jacheta scoasă din centrul compoziției se pot verifica pe podium, look cu look. Ele pun o întrebare veche într-o formă nouă: dacă couture înseamnă materialul sau mâna care îl transformă. Într-o săptămână plină de debuturi și de scaune directoriale abia ocupate, singurul designer așezat este cel care își sapă singur terenul de sub picioare. Deocamdată, asta îl ține în fruntea conversației.
Surse imagini: Schiaparelli
