Culture > Book club

„O viață doar pentru mine”: când dorința de libertate tulbură portretul de familie

O casă într-o suburbie canadiană, un soț înțelegător, doi copii. Privită din exterior, viața Abrei pare să aibă toate ingredientele fericirii domestice. Doar că, undeva între mesele pregătite și camerele puse în ordine, ea nu își mai găsește locul. În O viață doar pentru mine, Joan Barfoot explorează o alegere care incomodează: o femeie își părăsește familia pentru a trăi singură, într-o cabană izolată.

5 minute timp de citire
Share on Facebook Share on WhatsApp


Apărut în limba română la Editura Trei (partener al proiectului Biblioteca Tonica) în colecția Fiction Connection, romanul aduce în prim-plan maternitatea, identitatea și nevoia unei existențe proprii. Iar întrebarea care însoțește povestea este greu de lăsat între paginile unei cărți: cât din tine poți dărui celorlalți înainte să simți că ai dispărut din propria viață?

O scrisoare scurtă și o plecare care schimbă totul

Abra pleacă fără să ofere explicațiile pe care cei apropiați le-ar fi așteptat. Îi lasă soțului o scrisoare scurtă, în care îi cere să nu o caute, și se retrage într-o cabană. Acolo, viața capătă o simplitate solicitantă: trebuie să învețe să taie lemne, să cultive legume și să se descurce singură.

Fără ceasuri, oglinzi sau electricitate, timpul se măsoară altfel. Anotimpurile și actiunile necesare supraviețuirii dau ritmul zilelor, iar existența ei se organizează în jurul unor nevoi concrete. In urma Abrei rămân un soț și doi copii, pentru care plecarea ei înseamnă absență, suferință și întrebări fără răspuns. Libertatea câștigată într-un loc produce o ruptură în altul.

Când ai grijă de casă, dar nu îți mai găsești locul în ea

Una dintre tensiunile romanului vine tocmai din felul în care arată viața pe care Abra o lasă în urmă. Soțul este înțelegător, copiii sunt iubiți, rutina pare liniștită. În acest decor familiar, sentimentul ei de sufocare devine tot mai greu de ignorat.

Copiii merg la școală, soțul lucrează, iar după ce mesele sunt pregătite și casa este în ordine, orele rămase se deschid ca un spațiu pe care nu știe cu ce să îl umple. Se gândește să își caute un serviciu, fără să știe pentru ce ar fi pregătită. Încearcă să reia legătura cu vechi prietene și descoperă distanța care s-a instalat între ele. Ajunge să se întoarcă în pat în timpul zilei, fără energie sau dorința de a face ceva.

Joan Barfoot urmărește această îndepărtare de sine prin detalii domestice. Casa funcționează, nevoile familiei sunt împlinite, însă propria existență îi pare Abrei tot mai lipsită de conținut. Dincolo de rolurile de soție și mamă, femeia care le îndeplinește nu mai știe ce își dorește sau unde ar putea începe o viață care să îi aparțină.

Vă interesează întunericul? Atmosfera din „Twin Peaks” și secretele pe care le ascundem


„O viață doar pentru mine”, între autonomie și responsabilitate

Romanul intră pe un teritoriu sensibil: posibilitatea ca iubirea pentru familie și dorința de a pleca să existe în aceeași persoană. Abra își iubește copiii, iar această iubire coexistă cu nevoia unei rupturi radicale.

Tocmai aici se află miza unei lecturi care poate provoca reacții contradictorii. Putem înțelege sentimentul pierderii propriei identități și, în același timp, putem privi cu durere consecințele alegerii ei. Apropierea de perspectiva protagonistei lasă deschisă problema responsabilității față de cei care depind de ea.

Ce le datorăm celor dragi? Ce ne datorăm nouă? Și ce se întâmplă atunci când răspunsurile par imposibil de împăcat? Cartea așază aceste întrebări în intimitatea unei familii, acolo unde ideea abstractă de libertate capătă un cost foarte concret.

Fiica revine cu întrebările rămase acasă

Povestea începe la nouă ani după plecarea Abrei, când Katie, fiica ei, acum în vârstă de 18 ani, o găsește. Reîntâlnirea aduce în cabană tot ceea ce distanța nu a putut închide: suferința celor rămași în urmă și nevoia de a înțelege.

Spațiul pe care Abra și l-a construit pentru sine trebuie să facă acum loc unei alte perspective. Pentru Katie, aceiași nouă ani au însemnat o viață trăită în absența mamei.

Această întâlnire dă poveștii o tensiune aparte. Trecutul familial și existența solitară ajung față în față, iar cititorul este invitat să privească ruptura din ambele direcții. În jurul aceleiași plecări există experiențe diferite, cu nevoi și răni care nu se anulează reciproc.

„Femeile și nebunia”: cine decide când vocea unei femei devine „prea mult”?


Un debut din 1978, o conversație care continuă

Publicat pentru prima dată în 1978, cu titlul Abra, romanul de debut al lui Joan Barfoot a câștigat Books in Canada First Novel Award. În Marea Britanie a apărut în 1980 sub titlul Gaining Ground, păstrat și pentru reeditarea Faber din 2026.

La aproape o jumătate de secol de la debut, povestea ajunge la o nouă generație de cititori. Temele sale se întâlnesc firesc cu discuțiile despre maternitate, epuizare și autonomie, păstrând însă particularitatea unei alegeri extreme și a consecințelor sale.

„Va rămâne cu mine până la sfârșitul vieții. O carte care îți schimbă viața”, spune Samantha Harvey, autoarea romanului Orbital.

Scriitoare canadiană și autoare a unsprezece romane, Joan Barfoot a studiat literatura engleză și a lucrat ca jurnalistă și editoare. Critical Injuries a fost inclus pe lista lungă a Man Booker Prize în 2002, iar Luck s-a numărat printre finalistele Scotiabank Giller Prize în 2005. În 1992, autoarea a primit Marian Engel Award, distincție acordată de Writers’ Trust of Canada.



REVISTELE NOASTRE
Mergi la început Back to top