Cartea jurnalistei americane Abigail Shrier, apăruta la editura ap! (ACT și Politon) și inclusă de noi în cadrul proiectului Biblioteca Tonica, ridică un semn de întrebare incomod și necesar: dacă intențiile terapeutice moderne de parenting sunt bune, de ce rezultatele par, uneori, atât de fragile?
Volumul său, Bad Therapy, tradusă în limba română „Terapie nocivă. Copiii care nu mai știu să crească”, trage un semnal de alarmă asupra felului în care ne creștem copiii și asupra rolului tot mai invaziv al industriei sănătății mintale în viața lor. Deși analiza este centrată pe realitatea americană, temele abordate – anxietatea copiilor, supradiagnosticarea, terapia ca reflex automat – vor găsi cu siguranță ecou și în rândul multor părinți din România.
Este o lectură necesară pentru părinți, deoarece pune sub semnul întrebării terapia care se concentrează excesiv asupra tinerilor, adolescenților și emoțiilor acestora. Autoarea consideră că aceștia au ajuns „ipohondri emoționali”, în loc să devină mai rezilienți și mai puternici. Autoarea susșine că tinerii din ziua de astăzi tind să dramatizeze chiar și momentele bune din viața lor și au devenit obsedați de suferință.
Cartea este o investigație amplă asupra unei industrii care, susține autoarea, în loc să vindece, ajunge adesea să rănească. Din sute de interviuri cu psihologi, părinți, profesori și tineri, se conturează o concluzie tulburătoare: problema nu sunt copiii, ci modul în care adulții, ghidați de „experți”, au ajuns să interpreteze orice dificultate normală ca pe o patologie.
Într-un capitol esențial, dedicat terapiei nocive, Abigail Shrier identifică zece moduri prin care intervențiile terapeutice moderne, deși bine intenționate, pot face mai mult rău decât bine.
Zece moduri nocive
1. Focalizarea exagerată pe emoții
Atunci când copiii sunt încurajați constant să-și analizeze fiecare stare, ajung să se transforme în adevărați „ipohondri emoționali”. Disconfortul firesc al vieții este amplificat, dramatizat și reinterpretat ca semn de pericol. În loc să se formeze reziliența, se instalează anxietatea și neputința.
2. Ruminația
Analiza obsesivă a trecutului și a problemelor personale nu aduce claritate, ci adâncește depresia și neliniștea. Intervențiile cu adevărat eficiente îi învață pe copii cum să întrerupă gândirea neproductivă, nu cum să o alimenteze.
3. Fericirea ca scop suprem
Promovarea ideii că trebuie să fim fericiți în permanență creează o presiune constantă. Suferința este validată excesiv, iar copiii ajung să creadă că orice disconfort este anormal. Rezultatul? Mai multă frustrare și o dependență crescândă de validare externă.
4. Validarea anxietăților copiilor
Protejarea excesivă, deși bine intenționată, îi face pe copii mai vulnerabili. În loc să fie încurajați să înfrunte provocările, sunt feriți de ele, pierzând șansa de a învăța că pot face față dificultăților vieții.
5. Supravegherea excesivă
Monitorizarea constantă le răpește copiilor libertatea de a explora, de a greși și de a-și testa limitele. Fără risc și fără spațiu personal, autonomia nu se poate dezvolta.
6. Diagnosticarea grăbită
Etichetarea rapidă a unor comportamente normale drept patologice transformă diagnosticul într-o povară identitară. Copiii ajung să se definească prin etichete, iar încrederea în sine și autonomia sunt subminate.
7. Medicația precoce
Prescrierea timpurie a antidepresivelor sau stimulantelor poate amorți emoțiile și împiedica dezvoltarea mecanismelor sănătoase de adaptare. În loc să învețe să gestioneze frustrarea, copiii învață să o evite chimic.
8. Forțarea exprimării traumelor
A vorbi despre traumă nu este întotdeauna vindecător. Uneori, insistența asupra trecutului amplifică suferința, în timp ce concentrarea pe prezent și pe acțiuni concrete poate avea un efect mai benefic.
9. Înstrăinarea familială
Atunci când terapeuții etichetează comportamentele parentale într-un mod rigid, pot încuraja ruptura familială. Rezultatul este o suferință pe termen lung și pierderea unui sprijin emoțional esențial.
10. Dependența de tratament
Subminarea autonomiei și a încrederii personale creează tineri inteligenți, dar nesiguri, paralizați de teama de eșec și convinși că nu pot funcționa fără intervenție constantă.
Autoarea avertizează că multe dintre terapiile moderne, în loc să protejeze, ajung să creeze o generație de copii și tineri anxioși, dependenți de validare și insuficient pregătiți pentru viața reală. Indiferent de criteriul analizat, sănătatea mintală a generației Z este mai fragilă decât a generațiilor anterioare: ratele sinuciderilor cresc, medicația psihiatrică a devenit banală, iar sentimentul de singurătate persistă.
Ce s-a întâmplat, așadar, cu tinerii Americii?
Răspunsul pe care îl propune Shrier este incomod: problema nu este copilăria, ci expertiza prost calibrată.
Cartea „Terapie nocivă” pornește de la studii, exemple clinice și opiniile mai multor specialiști, precum Camilo Ortiz, și susține că anumite intervenții, mai ales dacă sunt aplicate precoce, pot face mai mult rău decât bine unui copil sau adolescent. În fragmentul prezentat mai jos, în exclusivitate pentru Tonica.ro, este explorată ideea că focalizarea pe validarea permanentă a suferinței sau a emoțiilor poate duce la creșterea anxietății unui adolescent, în loc ca acesta să fie ajutat să se maturizeze și să facă mai ușor față vieții reale.
Un fragment în exclusivitate pentru Tonica
Fragment Terapie nocivă Capitolul 3
Când avea doi ani, Camilo Ortiz și părinții lui au ajuns ilegal în Statele Unite, venind din Columbia. Necunoscând limba engleză și neavând dreptul nici măcar la asistență socială, s-au mutat într-o garsonieră situată la subsolul unei clădiri din Queens. Pentru a-și întreține familia, tatăl lui Ortiz a pus la cale o serie de scheme, multe dintre ele ilegale.
Când Ortiz avea 11 ani, părinții lui au divorțat. La 17 ani, tatăl său a fost prins transportând în portbagajul mașinii 300.000 de dolari în numerar. Ulterior, a fost arestat, condamnat și închis pentru spălare de bani.
Dar Camilo Ortiz nu apare în povestea noastră în calitate de pacient, ci ca profesor universitar titular și psiholog de renume pentru copii și adolescenți. El vine cu o perspectivă diferită asupra modului în care psihoterapeuții ar trebui să trateze copiii tulburați, anxioși și stresați.
În primul rând, Ortiz se teme că o bună parte din terapia destinată copiilor este inutilă.
― Este foarte ușor să stai și să te joci cu copiii în cabinet, așa că motivațiile sunt total greșite, mi-a spus Ortiz. Aș putea câștiga foarte bine dacă aș face doar asta: „Sigur, aduceți copilul, ne jucăm împreună cu cuburile și facem terapie prin joc”. Dar asta nu i-ar ajuta cu nimic. Iar eu aș avea mereu pacienți.
Deși este sunat săptămânal de părinți care îl imploră să le primească la terapie individuală copiii mici, el îi refuză pe toți. Pentru majoritatea problemelor, spune Ortiz, terapia individuală nu are aproape niciun beneficiu dovedit pentru copii. „Dovezile arată destul de clar că abordările bazate pe intervenția părinților sunt mai eficace.” Adică, un terapeut ar trebui să trateze anxietatea copilului tratându-i pe părinții acestuia. Adesea și fără să-și dea seama, părinții le transmit copiilor propria anxietate. Iar părinții sunt cei mai în măsură să-și ajute copilul să facă față îngrijorărilor care îl afectează în permanență.
Și totuși, nenumărați psihoterapeuți nu doar că fac terapie individuală cu copii mici, dar practică și tehnici precum „terapia prin joc”, care au demonstrat foarte puține beneficii pentru aceștia. De fapt, există foarte puține dovezi că psihoterapia individuală (unu la unu) îi ajută în vreun fel pe copiii mici.[i]
Dar de ce nu funcționează terapia individuală în cazul copiilor mici? Dacă este bună pentru gâscă, de ce nu și pentru boboci?
― Să luăm exemplul unui copil anxios de cinci ani, spune Ortiz. Să zicem că sunt cel mai bun terapeut din lume și îl învăț niște tehnici uimitoare pentru a face față anxietății, într-o zi de luni, la ora patru după-amiaza. Ar trebui să credem că, într-o zi de vineri, când se va confrunta cu un episod de dezechilibru emoțional și anxietate, la vârsta de cinci ani, își va aminti ce am vorbit și va putea să pună în practică tehnici dificile într-un moment de dezechilibru? întreabă el retoric. Nu pot să determin adulți să facă asta. Pur și simplu nu funcționează cu copiii. Este mult mai eficient, spune Ortiz, să-i înveți pe părinți, care petrec multe ore pe zi cu copiii lor, care sunt cele mai bune metode pentru a-și ajuta copilul să depășească, de exemplu, frica de a dormi singur.
De asemenea, dezechilibrul de putere dintre terapeut și copil, în contextul intens al terapiei individuale, este pur și simplu prea mare, îmi spune el. Copiii sunt ușor de convins. Gândește-te la terapia de recuperare a memoriei, un episod întunecat din istoria psihiatriei, în cadrul căreia terapeuții au implantat din greșeală amintiri false pacienților minori.
M-am întâlnit cu Ortiz în casa lui în stil Tudor din Forest Hills, Queens, unde locuiește împreună cu fiul său, soția sa elegantă și câinele lor gălăgios, Pesto. (Fiica sa era deja plecată la facultate.) Ortiz arată ca și cum ar fi ieșit dintr-un catalog „Brooks Brothers”. Stil clasic și îngrijit, poartă ochelari cu rame model baga, pantaloni eleganți și un pulover cu guler tip tunică și fermoar scurt. Înfățișarea lui te face să te gândești la un om care și-a petrecut copilăria studiind declinările limbii latine, a fost la internat la Exeter și a mers în fiecare vară în Montauk. Nicidecum nu te duce cu gândul la o copilărie marcată de lipsuri, ci la un rezultat bun la un test din școala primară care i-a asigurat un loc la prestigiosul liceu Hunter College. Acolo, pentru prima dată, s-a trezit înconjurat „doar de copii foarte inteligenți, care aveau aspirații înalte în ceea ce privește educația”. Ambiția lor era contagioasă sau cel puțin instructivă. Și-a dat seama că și el avea ambiții mari.
Astăzi, Ortiz este profesor de psihologie clinică la Universitatea Long Island, unde formează psihologi și conduce diverse studii și cercetări în domeniul tratamentelor pentru anxietate și depresie în rândul copiilor și adolescenților.
― Așadar, care sunt caracteristicile unui bun terapeut pentru adolescenți?
― În primul rând, spune el, un bun terapeut nu se gândește la terapia cu un adolescent ca la un venit sigur. Dacă terapeutul nu îți vorbește despre încheiere [a psihoterapiei] chiar din prima ședință, probabil că nu este un terapeut bun.
Ortiz crede cu tărie în puterea de ameliorare a anumitor tipuri de terapii, în special a celor cognitiv-comportamentale și dialectic-comportamentale (cunoscute sub denumirea de TCC și TDC), pentru remedierea unor afecțiuni specifice, cum ar fi tulburările de tic, tulburările afective și tulburarea obsesiv-compulsivă. Ortiz este terapeut cognitiv-comportamental și folosește metodele acestui model pentru a ajuta familiile copiilor care suferă de afecțiuni precum enurezisul cronic. El a văzut cum terapia a îmbunătățit viața pacienților săi. Dar are suficient respect pentru puterea terapiei încât să respingă ideea că toată lumea ar trebui să facă terapie, o noțiune pe care Ortiz o compară cu un chirurg care s-ar aventura să spună: „Păi, pacientul pare sănătos, dar hai să-l deschidem și să vedem ce găsim”.
Atunci când funcționează la adulți, terapia își trage seva din implicarea sinceră a pacientului. Însă un copil sau un adolescent care începe terapia o face, invariabil, pentru că a fost constrâns de un adult. Uneori, nu există deloc implicare. Și atunci, terapeutul trebuie să gâdile orgoliul adolescentului sau să îl distreze, evitând corvoada pe care o presupune terapia în forma sa cea mai bună. Și dacă adolescentul tot nu este convins, situația poate fi zugrăvită chiar mai explicit: „Mama ta crede că problema ta este suficient de gravă încât să plătească 250 de dolari pe oră”.
Oricât de mult ne-am strădui să înlăturăm prejudecățile legate de terapie, la orice pacient minor ajung, de fapt, două mesaje: „Mama ta crede că ai o problemă” și „Problema ta depășește puterile ei financiare”. Aproape inevitabil, prezența unui intermediar va afecta relația părintelui cu copilul său, indiferent dacă părintele își dă sau nu seama de acest lucru.
Pentru cei care țin evidența riscurilor iatrogene ale psihoterapiei individuale cu copii, acestea ar fi: demoralizarea (să convingi o persoană tânără că este ceva în neregulă cu ea) și subminarea autorității părintești (mama ta nu reușește să facă față problemelor tale, așa că a angajat pe cineva care poate, pe cineva care te poate evalua mai bine decât ea). Toate acestea pentru un proces cu șanse îndoielnice de reușită.
Ortiz dezvăluie riscul de iatrogenie într-un document de declinare a responsabilității pe care pacienții săi trebuie să-l semneze, deoarece vrea ca aceștia să fie conștienți de efectele iatrogene și își dorește ca ei să nu fie afectați.
― Discut cu clienții mei despre faptul că, într-un anumit procent de cazuri, oamenii se simt mai rău în urma terapiei. Nu este un procent mare, dar se poate întâmpla, a spus el.
Mi s-a părut o abordare nu doar rațională, ci și înțeleaptă. După ce l-am intervievat pe Ortiz, orice psiholog, psihiatru sau terapeut în care am ajuns să am încredere a trebuit mai întâi să ia în serios posibilitatea ca terapia să facă rău. Din fericire, am găsit 45 de psihologi universitari și 15 psihiatri, mulți dintre ei cu reputație internațională pentru excelență în activitate, care au recunoscut de bunăvoie posibilitatea apariției iatrogeniei. (Mai mulți dintre ei scriseseră cărți și articole pe această temă.)
„Oare ce înseamnă terapie nocivă?” m-am întrebat. Dacă un sadic ar vrea să inducă anxietate, depresie, un sentiment de incapacitate sau înstrăinare familială, ce metode ar folosi? Cum ar manipula un geniu malefic o generație să se lase copleșită de o tiranie a sentimentelor? Exact așa.
Despre autoare
Abigail Shrier este jurnalistă de investigație și fostă editorialistă la The Wall Street Journal, premiată în 2021 cu Premiul Barbara Olson pentru Excelență și Independență în Jurnalism. Cartea sa Irreversible Damage (2020) a devenit bestseller în Statele Unite și a fost desemnată „Cea mai bună carte” de The Economist și The Times.
Shrier este licențiată în filozofie la Columbia College, are un master în filozofie la Universitatea Oxford și este absolventă a Facultății de Drept a Universității Yale. Și volumul Bad Therapy s-a bucurat de un succes considerabil, devenind rapid bestseller internațional.
Într-o lume obsedată de diagnostic și intervenție, vocea ei aduce o întrebare esențială: cum ar arăta copilăria dacă am avea mai multă încredere în copii și mai puțină în rețete universale?
Foto: Shutterstock
