Traumele personale se moștenesc de la o generație la alta, iar procesul prin care se face acest transfer este extrem de interesant prin complexitatea lui. Am stat de vorbă cu psihologul Cristina Schmidt despre ce reprezintă, mai exact, așa-numitele traume transgeneraționale, un subiect sensibil de care oamenii sunt tot mai interesați, ținând cont de faptul că suntem cu toții afectați de acestea, deși în mod diferit.
Psihologul Cristina Schmidt este un specialist care vorbește despre munca sa ca o punte între durere și sens. Ea încearcă să le ofere oamenilor un spațiu sigur în care pot aduce la lumină povești nevindecate, nu doar ale lor, ci și ale celor care i-au precedat.
“Am ajuns aici după ani de ascultare profundă – a poveștilor clienților mei, dar și a propriei mele istorii. Psihoterapia m-a ales, aș spune, și, în timp, am înțeles că nu e doar despre suferință, ci despre o reîntoarcere la conștiință, la responsabilitate, la iubire”, ne-a precizat specialistul la debutul acestei discuții despre emoții, psihic și moștenirea trecutului.
Ce sunt, de fapt, traumele transgeneraționale? Cum se pot transmite ele de la o generație la alta, chiar și fără ca acestea să fie povestite?
Traumele transgeneraționale sunt răni psihice și emoționale care nu au fost procesate la timpul lor și care se transmit, adesea inconștient, de la o generație la alta. Chiar dacă nu sunt povestite, ele se insinuează în limbajul trupului, în tăceri apăsătoare, în credințe limitative și în tipare de viață care se repetă. Le moștenim nu doar prin cuvinte, ci și prin priviri, gesturi sau absențe.
Care sunt cele mai comune semne că ducem în spate o traumă care nu este, de fapt, a noastră?
Un sentiment inexplicabil de tristețe, vină, rușine sau anxietate, reacții emoționale disproporționate în anumite contexte, dificultăți în a pune limite sau a te simți în siguranță în relații în care suntem răniți, un fel de „durere surdă” care nu pare să aibă o cauză clară – toate pot indica o traumă moștenită. Adesea, oamenii spun „simt că nu trăiesc viața mea”, iar asta este un semn important.
Se vorbește tot mai des despre „moșteniri emoționale”. Ce am putea moșteni inconștient de la bunici sau de la străbunici, în afară, bineînețeles, de trăsături genetice?
Putem moșteni frici care nu sunt ale noastre, cum ar fi teama de a pierde, teama de abandon, rușinea în situații obișnuite de viață, sentimentul datoriei de a face un anumit lucru, în ciuda absurdității situației respective. Putem moșteni chiar și tăceri – lucruri despre care nu s-a vorbit niciodată, dar care ne modelează profund.
De ce se activează atât de puternic aceste traume atunci când devenim părinți sau intrăm în relații intime?
Pentru că intimitatea, fie ea romantică sau parentală, reactivează exact acele straturi adânci de atașament și vulnerabilitate. Ne oglindim în ceilalți și ieșim din zona de control. În fața copilului sau a partenerului, ies mult mai ușor la suprafață răni neprocesate, nespuse, tipare de reacție moștenite, nevoi neîmplinite – și toate cer să fie văzute, înțelese, vindecate.
Cum se leagă trauma transgenerațională de sentimentul de impostură sau de autosabotaj?
Adesea, dacă în arborele genealogic a existat un tipar de minimalizare de sine, rușine sau lipsă de valorizare, urmașii pot interioriza ideea că nu au voie să strălucească, să reușească, să fie fericiți. Astfel, chiar și în fața succesului, apare vocea interioară care spune: „nu meriți”, „te vor descoperi”. Aceasta este ecoul unei suferințe, al unei traume, poate al unei limitări care decurge din identitatea moștenită.
Putem vindeca o traumă pe care nu o cunoaștem concret? E suficient să o simțim în corp sau în tiparele noastre?
Da, putem. Vindecarea nu începe întotdeauna cu înțelegerea cognitivă, ci cu recunoașterea trăirilor noastre. Corpul știe. Tiparele știu. Uneori, doar prin asumarea unei dureri fără nume, putem aduce eliberare. În psihoterapia transgenerațională, unele dintre cele mai profunde transformări apar exact acolo unde povestea e incompletă, dar simțirea este vie.
Ce rol au corpul, somatizările și bolile cronice în povestea acestor traume moștenite?
Corpul este cel care poartă ceea ce psihicul nu poate duce. Somatizările sunt mesaje codificate ale unei experiențe și istorii emoționale nespuse, neprocesate. Bolile cronice pot fi, în unele cazuri, expresii ale unui conflict intern sau chiar ale unei loialități invizibile față de un membru al familiei. Vindecarea autentică cere și o ascultare profundă a trupului și o compasiune față de experiența strămoșului cu care am descoperit legătura, loialitatea.
Ai lucrat cu clienți care au descoperit lucruri uluitoare în genograma lor? Ne poți povesti, păstrând anonimatul, un caz care te-a marcat?
Da, îmi amintesc o clientă care trăia atacuri de panică de-o viață și teama de a-și pierde copiii. Analizând genograma, a descoperit că bunica maternă pierduse un copil într-un mod traumatic, iar nimeni nu vorbise despre asta. În procesul de lucru, a simțit că ducea o durere care nu era a ei, dar care o închidea față de viață. Eliberarea a fost profundă, iar relația cu copiii ei s-a transformat radical.
Ce înseamnă pentru tine, ca psiholog, să „rupem lanțul” traumei? Și de ce este un act de iubire nu doar pentru noi, ci și pentru cei care vin după noi?
A rupe lanțul înseamnă să spui: „până aici, cu durerea asta”. Înseamnă să privești înapoi cu compasiune, dar să alegi conștient un alt drum. Este un act de iubire matură, care nu neagă trecutul, ci îl onorează prin vindecare.
“Copiii noștri merită o poveste curățată de umbrele care nu le aparțin. În același timp, aș vrea să menționez că „a rupe lanțul” înseamnă intenția de a înceta să porți cu tine umbrele trecutului transgenerațional, precum și munca terapeutică implicată în acest proces. Dacă „lanțul s-a rupt” vom afla în următoarele generații.”
Aș vrea ca lumea să înțeleagă că omnipotența promovată atât de des în discursurile despre această temă este o iluzie și că ar trebui să ne uităm la puterea noastră de a schimba ceva într-un mod realist.
Crezi că în România purtăm, colectiv, o traumă transgenerațională care ne influențează felul de a trăi, de a simți și de a iubi?
Absolut. Istoria noastră recentă – comunismul, colectivizarea, modul în care a fost aplicată legea care interzicea avorturile, mineriada – toate acestea au lăsat urme adânci în inconștientul colectiv. Ne este greu să avem încredere, să trăim sentimentul de siguranță, de speranță. Trăim adesea în supraviețuire, nu în plenitudine. Dar tot mai mulți oameni aleg, azi, vindecarea.
Care sunt cele mai frecvente traume moștenite de femeile din România – și cum se manifestă ele, în special în cadrul maternității sau relațiilor cu bărbații?
Mă gândesc că avem mai multe generații de femei: cele care au trăit experiențele din anii de după război, cele născute după decret, cele dinainte de ’89 și generațiile post-’90. Moștenirile sunt profund legate de modul în care mamele și bunicile lor au fost nevoite să facă față tuturor evenimentelor istorice prin care au trecut. Dacă ar fi să rezum, aș spune că cele mai frecvente moșteniri sunt: frica de a se afirma, rușinea de a avea voce, nevoia de a se sacrifica pentru ceilalți, frica de maternitate, frica de libertate emoțională.
În maternitate, se manifestă prin epuizare, vinovăție și dorința de a fi „mame perfecte”. În relații, prin dificultăți în a cere, în a se simți în siguranță sau în a fi văzute și teama de a ieși din relații abuzive.
Dar femeile din România sunt, deopotrivă, și purtătoare de vindecare. Le simt mai conștiente ca niciodată.
Dacă ai putea trimite o scrisoare generației care vine, ce le-ai spune despre durerea moștenită și dreptul la libertate emoțională?
Le-aș spune așa: „Durerea pe care o simți uneori nu e toată a ta. Dar tu ai dreptul să o înțelegi, să o așezi și să o lași să plece. Nu ești obligat să repeți povestea celor dinaintea ta. Ai voie să alegi iubirea, bucuria, libertatea. Și, alegându-le, îi onorezi pe toți cei care n-au putut.”
Foto arhiva personala/Shutterstock