Eu si marele oras

Eu si marele orasIn ciuda faptului ca m-am nascut intr-un orasel de provincie – mai curand un satuc cochet de munte ce inca pastreaza traditii si obiceiuri ce mi-au bucurat copilaria – sau poate tocmai de aceea, am iubit nebunia marelui oras din prima clipa. Mi s-a parut plin de o forfota creatoare, prin vene parca-i curgea foc, iar prin creier toate ideile marete ale omenirii. Inima nu i-am vazut-o din prima. “De aici se da ora exacta” spuneau alti gura-casca aterizati si ei in mijlocul nebuniei ametitoare.

 

Mi s-a parut o provocare sa-l parcurg si sa-l invat. Sa-l stapanesc nu se punea problema vreodata. Am acceptat cu bucurie provocarea. Am plans de neputinta, m-am incapatanat sa fac parte din el si in mare parte am reusit. Am ajuns sa-i spun acasa. A doua casa.

Pentru ca prima mea casa, acasa la mine, va ramane pentru totdeauna micul orasel de provincie.

Si cand mi-e greu, m-as intoarce acasa. Si cand mi-e bine, imi aduc aminte de unde am plecat. Cred ca toti avem momente cand simtim nevoia sa ne intoarcem la radacini. Mi-e dor de soarele lui, de aerul lui, de cantecul lui, iar sufletului meu ii e dor de tihna lui. Si de oamenii lui mi-e dor. Ma vad candva, intorcandu-ma acolo.

Niciodata nu voi pretinde ca sunt ceea ce nu sunt, niciodata n-o sa ascund de unde vin. Sunt chiar mandra. Asa ar trebui sa fim cu totii. Mandri de ceea ce suntem si de unde venim si increzatori in ceea ce am putea deveni. Suntem frumosi asa cum suntem.

Mi-e dor de binele meu de-acasa, chiar daca, poate, aici mi-e mai bine.

Cateodata “mai binele este dusmanul binelui”.

 

Text: Alina Niculescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *