Azi as face ceva pentru omenire.
As face placinte cu ravase. Le-as pune frumos in cosuri si le-as da oamenilor pe strada. Si odata cu ele le-as da curaj, incredere, speranta. Le-as presara in ele vise.
Le-as ura sanatate sa imbatraneasca frumos, intelepciune sa-si pretuiasca viata, bun simt sa-i trateze corect pe ceilalti, inteligenta sa faca o lume mai buna, dar mai ales as vrea sa le dau scanteia care sa-i faca sa le pese din nou. I-as indemna la toleranta, darnicie si curaj. Curajul de a face lucrurile asa cum trebuie.
Nu as astepta nimic in schimb.
Mi-as face singura orez cu lapte si l-as manca impreuna cu ai mei in fata televizorului. Aroma de scortisoara mi-ar da un plus de liniste. O liniste pe care, daca stau bine sa ma gandesc, nu mi-o doresc. Pentru ca e o liniste nefireasca. Un soi de adormire.
Am ajuns sa nu ne mai auzim intre noi. Nu ne mai pasa. Bucuriile incep si se termina in magazine sau in cluburi in care ne inecam, la propriu, setea de viata. De o viata pe care nu mai suntem capabili sa o traim. Indiferenta ne insoteste pretutindeni. Tristetile sunt adanc sapate in ochii nostri. Ne stergem cu buretele trecutul si nu suntem capabili sa construim nimic in viitor. Ceea ce ne mai tine in viata, licarul care inca ne mai insufleteste este legat de interesul personal. Ne transformam din ce in ce mai mult in simple vietuitoare. Nu mai stim ce sa le spunem copiilor nostri.
Oamenii trebuie sa incerce sa faca ceva pentru oameni.
Fie si simple placinte cu ravase.
Text: Alina Niculescu