Pentru ca-mi place sa-i testez creativitatea si pentru ca stiu ca-i place sa o implic in tot creea ce fac, m-am gandit sa o intreb pe fetita mea, cu o mutra care trada, in mod voit, faptul ca salvarea mea sta in raspunsul ei, despre ce sa scriu.
S-a uitat la mine cu o privire ghidusa si importanta, doar eram in incurcatura, iar ea urma sa ma salveze si mi-a raspuns: „Despre cum e sa fii copil”.
„Si cum e sa fii copil?”, am intrebat-o. „Foarte bine! Cel mai bine!”, a venit raspunsul.
„Si eu cred ca voi, oamenii mari, sunteti gelosi pe noi, copiii. Sunteti gelosi ca nu va mai puteti juca, sunteti gelosi pentru ca voi trebuie sa faceti treaba, sa mergeti la serviciu, sunteti gelosi pentru ca voi trebuie sa va descurcati singuri, nu e nimeni care sa aiba mereu grija de voi, de cele mai multe ori faceti ce trebuie, nu ce aveti chef. Aveti atat de multe motive de gelozie”, a fost concluzia.
Am fost atat de bucuroasa de raspunsul ei. Am fost atat de bucuroasa ca apreciaza copilaria.
M-am gandit sa merg mai departe si am intrebat-o daca nu isi doreste sa se faca mare. Raspunsul a venit repede si hotarat: „Si sa renunt la toate astea? Nu, multumesc! Adultii au mult prea multe responsabilitati. Si oricum nu sunt pregatita sa am grija de mine. Imi place asa cum e acum. Imi place sa fiu copil.”
Bucuroasa ca ea isi traieste copilaria frumos si fara griji, dar si pentru discutia pe care am avut-o, m-am intors la responsabilitatile mele de om mare. Si m-am gandit. Oare sunt geloasa? Poate. Putin.
Text: Alina Niculescu