Dintr-o dispozitie ghidusa si un strop de curiozitate venite din atitudinea copilului meu fata de ceea ce scriu, din nesatul cu care ma urmareste de fiecare data cand ma vede scriind, s-a nascut o idee. O idee frumoasa. De primavara. Am rugat-o pe fetita mea sa scrie pentru mine. Pentru voi. Despre ce vrea ea.
Si cum primavara este cea mai la indemana, iata ce-a iesit:
“Ghiocei, pomi infloriti, copii dornici de joaca. Aceasta este primavara, dar cateodata, primavara nu inseamna doar bucurii si veselie. Pot fi si zile ploioase si mai friguroase. Dar asta nu poate scadea bucuria copiilor. Bucuria copiilor ii incanta pe parinti si batrani. Asta este primavara pentru mine”.
Am citit acest fragment de zeci de ori si de tot atatea mi s-a parut simplu si sincer. De alte zeci de ori mi s-a parut de o complexitate covarsitoare. Parca ar fi o metafora despre viata. O metafora vazuta prin ochii unui copil si scrisa cu mana lui.
M-a bucurat si m-a pus pe ganduri. Cat de sinceri si de profunzi pot fi copiii. Cat de corect pot vedea lucrurile atunci cand te lasa sa crezi ca nu observa nimic.
Si am incercat sa ma intorc pentru cateva secunde in copilarie. Sa gasesc copilul care am fost si sa redescopar lumea pe care eram capabila sa o inteleg si sa o construiesc. Si am gasit, intr-adevar, un copil care vedea o primavara la fel de frumoasa si de profunda.
Cred ca asemenea experimente sunt extrem de bine-venite. Ca sa ne aducem aminte cine suntem si sa ne dam seama cine sunt cei de langa noi in adancul lor.
Text: Alina Niculescu