Zilele trecute, o colega de birou ne-a povestit despre o fapta buna pe care vroia sa o faca. O rugase o doamna amarata, ingrijitoare la gradinita unde este copilul ei, sa o ajute sa schimbe niste bani. O moneda mai putin prezenta in Romania, ca sa nu-i spun exotica de-a dreptul. Bancile din Romania nu schimbau asa ceva. Femeia avea nevoie de bani sa-si achite niste datorii si hotarase sa-i schimbe, desi ii avea in casa de cativa ani.
Am intrat cu totii in joc. Am inceput sa dam telefoane sa ne interesam unde puteau fi schimbati. Am ajuns intr-un final la ambasada tarii respective, de unde am aflat ca doamna detinea o mica avere. Entuziasmati la culme, i-am dat marea veste. Eram foarte incantati pentru ea!
A doua zi urma sa mearga la ambasada cu o parte din bani, sa-i schimbe. Suma era frumusica si nu se putea schimba integral intr-o singura zi.
Am fost atat de daramati in momentul in care am aflat ca banii iesisera din uz in urma cu aproape doi ani, incat aproape ca ne-a durut.
Si uite asa am ajuns sa fiu implicata, alaturi de cativa colegi, in povestea unei femei pe care nu am vazut-o in viata mea si despre care nu stiam decat ca este intr-o situatie dificila si ca are nevoie de bani. Dar a fost suficient. Suficient ca sa fiu extreme de dezamagita ca finalul a fost trist.
Replica ei, cand a auzit vestea proasta, a fost :”Stiti, eu nu am crezut niciodata ca pot sa am atatia bani. Asa ca nu-i nimic.”
Poate ca nu ma voi intalni cu ea niciodata, dar povestea imi va ramane in cap. Cu tot cu tristete.
Text: Alina Niculescu
