Nu obisnuiesc sa ma joc cu sentimentele, gandurile si trairile oamenilor. Stiu cat de sensibili pot fi. Cu viata mea imi place sa mai glumesc din cand in cand, pe-a altora o iau extrem de in serios. Cand e vorba de copii, am invatat ca trebuie sa am grija. Cand e vorba de copilul meu stiu exact cum trebuie abordate problemele. Sau credeam ca stiu…
Am lipsit doar o zi de acasa, dar cred ca am intrerupt un lant al normalitatii in mintea copilului meu. Un lant al unei rutine care insemna totodata stabilitate. Seara, cand am intrat in casa, am gasit cateva coli de hartie atarnate intr-un lant pe care scria cu litere mari, frumos caligrafiate “Bine ai venit!”. Am ramas muta in pragul usii. Dupa cateva momente am incercat sa ingaim ceva de genul: “Bine, dar am lipsit doar o zi !”. Raspunsul a venit din doi ochi mari albastri: ” Da, dar astazi am dat test la franceza, am primit poezia pentru serbare, imi trebuie un costum si trebuie sa faci si o prajitura pentru petrecerea de maine, de la scoala.” Lipsisem doar o zi, dar in viata ei se intamplasera atatea! Si atunci am inteles. Trebuia sa fiu acolo. Sa facem impreuna toate acele lucruri, sa le discutam, sa decidem. Am inteles atunci cu cata ingrijorare scrisese acele cuvinte care m-au mirat. Avea nevoie de mine in momentul acela, iar eu nu eram. Am venit si totul a intrat pe fagasul normal. Dimineata, cei doi ochi albastri erau limpezi si increzatori. A iesit pe usa si mi-a trimis, in ultimul moment, un zambet larg. Eram acolo sa-l primesc.
Text: Alina Niculescu