Pe langa faptul ca ne traim vietile in mare parte pe retelele de socializare, inconjurati de straini trecuti la “prieteni”, nici macar vorbele nu mai sunt ale noastre.
Imi placeau vremurile cand ne fotografiam farfuria, o postam pe „perete” si scriam dedesubt “mic dejun sanatos”, sau cand postam poze cu animalul de companie, sau cu prima zi de scoala a copilului. Mi-e dor de pozele din vacante, de la serviciu sau de la o simpla plimbare in parc. Macar erau momente din viata noastra. Viata traita tot pe internet, ce-i drept, dar macar era a noastra.
Vremurile alea s-au dus, iar noi am “evoluat”. Ne zbatem intre “selfie-uri” anoste si citate din oameni celebri despre care nu stim nimic si care nu ne reprezinta. Ne facem poze singuri si ne exprimam cu vorbele altora.
Singuri si muti.
Oare ce se intampla cu noi?
Cand a incetat sa ne mai placa viata in adevaratul sens al cuvantului, cand am incetat sa ne mai exprimam ideile, parerile, tristetile si bucuriile? Cand am obosit sa ne mai intalnim prietenii la o cafea? Cand am uitat bucuria cititului si placerea mirosului de hartie si cerneala? Cand am scris ultima oara doua versuri?
Oare nu cumva incepem sa uitam sa traim de-adevarat?
Daca stau bine si ma gandesc, sunt extrem de putine lucrurile pe care ni le mai aducem aminte.
Fac un apel la memoria voastra. Luati-va vietile inapoi!!!
Iubiti, plangeti, vorbiti, dezbateti, radeti, scrieti. Asta ne face unici in Univers. Masini, sunt convinsa ca sunt si altii.
Text: Alina Niculescu