Intre dorinte si pareri de rau

Intre dorinte si pareri de rauCand suntem copii, sintagma “cand o sa ma fac mare” este avanpremiera pentru toate faptele marete pe care credem ca o sa le facem. Pentru salvarea lumii, chiar. Suna promitator, pompos si mai ales …departe. Maturitatea echivaleaza cu o libertate absoluta. Dar oare cand ne facem mari? Cand incetam sa mai fim copii? Mult prea curand.

Atunci cand ne trezim tarati ne viata in niste situatii din care simplul strigat “mama!” nu ne mai poate scoate. Atunci cand mama nu mai poate sa faca in locul nostru. Atunci cand constientizam ca de noi depinde. Noi trebuie sa facem, sa rezolvam, sa ne zbatem. Dintr-o data strigatul nostru este mut si un alt strigat se indreapta, de data asta spre noi. Si nu prea stim cum sa-i raspundem.

Si ne trezim mici si speriati in mijlocul “lumii dezlantuite”. Parca atunci am deschis ochii pentru prima data si parca toate incercarile lumii s-au abatut asupra noastra. Este momentul in care constientizam, cu tristete, ca suntem mari. Ne uitam inapoi cu jind si inainte cu teama, dar drum de-ntoarcere nu mai exista si nici sa mai strigam nu putem.

Tacuti si intristati de povara unei maturizari parca prea timpurii, desi atat de asteptata si dorita odinioara, luam viata in piept. Sau ne ia ea pe noi.

Si tot ce ne dorim este sa fim din nou copii, sa rezolvam totul cu un strigat scurt si hotarat. Asa ceva nu se mai poate. Ne-am facut mari si suntem liberi. Liberi sa ne dorim sa fim din nou copii.

 

Text: Alina Niculescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *