Istoria plantelor si intrebuintarea lor

Istoria plantelor si intrebuintarea lorIn timpuri stravechi, pentru intretinerea vietii, omul primitiv isi procura hrana din mediul inconjurator. Aceste alimente erau formate in general din vegetale si carnea animalelor vanate, dar, in lupta pentru existenta, omul era adeseori ranit sau se imbolnavea si, ca si animalele, el se retragea in pesteri cautandu-si alinarea suferintelor in buruienile pe care le manca. Datorita judecatii superioare a omului si a capacitatii de a-si aduce aminte, omul le-a retinut pe cele care-i aduceau alinarea si vindecarea si a transmis din generatie in generatie observatiile sale, la inceput prin viu grai, apoi prin desene si mai tarziu prin scris.

 

Astfel, s-a format comoara de cunostinte a medicinii populare, izvor de inspiratie si cercetare a oamenilor de stiinta de-a lungul veacurilor.


Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au ramas date de la sumerieni (popor care a trait cu 6000 de ani i.e.n.), dupa care au urmat babilonienii si asirienii de la care s-au descoperit tablite de lut vechi de aproape 4500 de ani, ce reprezinta un adevarat dictionar al plantelor medicinale; mai apoi, in Egiptul antic erau de asemenea pretuite, fapt dovedit de papirusurile vechi de mii de ani care cuprind numeroase retete din plante. Toate aceste cunostinte au fost preluate de medicina greaca, reprezentata de cel mai mare medic al antichitatii, Hippocrat, de la care ne-a ramas vestita lucrare “Corpus Hippocraticum” in care acesta descrie nu mai putin de 236 de plante medicinale. In secolul I e.n., medicul grec Dioscoride incepe studiul medicamentelor de origine vegetala si animala, descriindu-le in cartea sa “Materia medica”.

Romanii se inspira din medicina greaca, iar Pliniu cel Batran (24-79 e.n.), in celebra sa opera “Historia naturalis”, introduce produsele animale si vegetale intrebuintate in diferite tratamente.

Medicul Galen, nascut in anul 130 e.n., a lasat numeroase lucrari de medicina si farmacie care au stat la baza terapeuticii pana in secolul al XIX-lea.

 

Arabii elaboreaza primele forme de medicamente din plante cum ar fi: pilule, siropuri, cataplasme, ape aromatice precum si multe altele, forme care se pastreaza pana in zilele noastre. Faptul ca prescriptiile medicilor arabi erau foarte complicate si depaseau posibilitatile de preparare ale medicului curant, face sa apara o noua profesie, aceea de farmacist.

Paralel cu dezvoltarea medicinii in Asia si Europa, si independent de acestea, in China medicina populara are o veche traditie. Cu 3000 de ani i.e.n., imparatul Sen Nung era preocupat de studiul plantelor medicinale, fiind considerat intemeietorul medicinii chineze. Tot in China s-a descoperit o carte scrisa cu 2600 de ani i.e.n., in care sunt descrise plantele medicinale cu intrebuintarile lor. Plantele medicinale chineze apar pe piata Europei abia in anul 1517 cand prima corabie portugheza soseste la Canton.

 

Si la noi in tara, plantele medicinale au fost cunoscute inca din timpuri stravechi. Dacii si scitii aveau cunostinte despre folosirea plantelor medicinale. Herodot (484-425 i.e.n.), considerat parintele istoriei, mentioneaza obiceiul geto-dacilor de a folosi fumigatii de canepa pentru calmarea durerilor si producerea somnului. In anul 1578, apare la Cluj una dintre primele carti de plante medicinale numita “Herbarium”.

Pravila lui Matei Basarab arata ca “vraciul are voie sa studieze ierburile si sa descopere leacurile impotriva otravurilor”. Psaltirea Scheiana descrie scortisoara, isopul si o guma numita itacta, iar lexiconul slavo-roman vorbeste de izma si mustar. Tot asa, in alte carti vechi se descrie fiertura de stirigoaie cu care se spala oile de raie, metoda folosita si azi de ciobani.

 

La inceputul secolului al XIX-lea incep sa apara o serie de lucrari in care se recomanda podbalul si navalnicul pentru tuse, isopul in amestec cu otet pentru dureri de dinti, fiertura de pelin pentru gargara si multe alte tratamente asemanatoare.


Foarte multa vreme, oamenii au crezut ca “buruienile de leac” au puteri misterioase, ascunse, insotind folosirea lor de vraji si descantece. Treptat, oamenii de stiinta, studiind puterea vindecatoare a diferitelor plante folosite de popor, au dezvaluit “tainele” ascunse ale acestora aratand ca, pentru a obtine substantele medicamentoase din plante, se pot utiliza diferite procedee de preparare ca: infuzie, decoctie, maceratie, digestie etc., care in general se bazeaza pe extractia principiului sau a grupului de principii active, folosindu-se dizolvanti ca apa, vinul, alcoolul, otetul, uleiul etc. Aceste solutii extractive se prepara prin actiunea lichidului dizolvant fie asupra unei singure plante, fie asupra unui amestec din mai multe plante.

Dupa actiunea lor terapeutica, aceste amestecuri au fost denumite: ceai pectoral, antibronsitic, diuretic, gastric, hepatic etc. Fiecare din aceste ceaiuri este alcatuit din flori, frunze, ierburi, radacini si fructe medicinale, care-si intregesc efectele vindecatoare.

 

Formele sub care putem folosi plantele ca tratamente naturiste sunt:

 

Infuzia (ceaiul) este forma cea mai obisnuita de extractie a substantelor active din plantele medicinale si consta in mentinerea plantei in apa clocotita timp de 15 minute. Intr-un vas smaltuit sau din portelan se pun 1-2 lingurite din planta maruntita, peste care se toarna un sfert de litru de apa clocotita. Vasul se acopera si se lasa 15 minute, amestecand din cand in cand. Dupa scurgerea celor 15 minute, ceaiul se strecoara si se indulceste dupa gust.

In diabet si in unele afectiuni ale stomacului manifestate prin diaree, ceaiul se bea neindulcit sau indulcit cu zaharina. In cazul in care nu este indicata cantitatea de planta, se vor utiliza 6 g la 100 ml apa pentru majoritatea plantelor. Unele plante ca: florile de tei, musetel, frunzele de izma, de roinita etc. se prepara numai prin infuzie, deoarece prin fierbere principiul lor activ (uleiul volatil) dispare.

 

Decoctul (fiertura) este operatia prin care planta se amesteca cu cantitatea prescrisa de apa rece si se fierbe un anumit timp. Decoctul se strecoara fierbinte si se completeaza cu apa la volumul cerut. Se iau 1-2 lingurite de planta maruntita si se pun intr-un vas smaltuit peste care se toarna circa 300 g apa rece. Frunzele, florile si planta intreaga se fierb 10-15 minute, iar cojile si radacinile se fierb 30-40 minute. In general, se prepara prin decoctie numai ceaiurile din plantele al caror tesut este mai lemnos, asa cum sunt radacinile si cojile.

 

Maceratia (plamadeala la rece) se foloseste la prepararea extractelor apoase, vinurilor, tincturilor si oteturilor medicinale, deoarece uneori principiile active se extrag printr-o sedere mai indelungata a plantelor in contact cu dizolvantul. Unele plante ca radacina de nalba, semintele de in se prepara numai prin macerare cu apa rece, fara a se mai fierbe. In acest caz, radacina de nalba sau semintele de in se lasa in contact cu apa rece timp de o jumatate de ora, apoi se strecoara iar lichidul si se indulceste dupa gust.

In general, durata macerarii la care dizolvantul este apa nu trebuie sa depaseasca 6-8 ore de preparare, deoarece microorganismele gasesc un mediu favorabil dezvoltarii lor. Dupa trecerea timpului indicat, maceratia se strecoara prin tifon sau vata, iar lichidul obtinut se completeaza la cantitatea prescrisa. Maceratiile apoase se prepara pentru cel mult 24 de ore si se pastreaza la rece, in sticle de culoare inchisa.

 

Digestia (plamadeala la cald) este tot o macerare a plantelor cu un dizolvant oarecare. Aceasta trebuie realizata la cald, la o temperatura de 40-60?C. In acest mod se prepara unele uleiuri medicinale, ca cele de sunatoare si musetel. Vasul in care se afla planta maruntita impreuna cu uleiul se asaza pe baie de apa in fierbere si se tine timp de 2-3 ore, amestecand din cand in cand. Uleiul se strecoara si se pastreaza in vase de capacitate mica la rece.

 

Cataplasma (oblojeala) este un preparat de consistenta moale, care se obtine din planta macinata, amestecata cu apa pana ce se formeaza o pasta. Aceasta pasta se pune intre doua bucati de panza si se aplica pe partea bolnava.

 

Din plante se mai pot obtine si o serie de preparate medicinale cum ar fi:

 

Tincturile medicinale se obtin, in general, prin tratarea plantelor maruntite cu alcool de diferite concentratii. Ele sunt solutii extractive alcoolice, mai concentrate decat ceaiurile care se vor lua intern, cu picatura, in putina apa sau pe zahar.

 

Siropurile medicinale sunt solutii extractive apoase, la care se adauga zahar (cantitatea de zahar trebuie sa fie dubla fata de cantitatea de lichid).

 

Vinurile medicinale se prepara prin macerarea plantelor maruntite, folosindu-se 30-50 g de plante pentru un litru de vin vechi si de buna calitate. Macerarea se face la temperatura camerei timp de circa o saptamana, dupa care se strecoara si se storc plantele. Se lasa in repaus cel putin o zi, apoi se filtreaza printr-o panza deasa sau hartie de filtru. Se adauga zahar dupa gust si se completeaza cu vin pana la un litru.

 

Oteturile medicinale se prepara prin macerarea plantelor maruntite in otet de vin, la temperatura camerei, timp de o saptamana, dupa care intregul continut se strecoara prin panza si se stoarce, iar lichidul obtinut se completeaza cu otet pana la cantitatea initiala de la care s-a pornit. Otetul medicinal se intrebuinteaza numai extern.

 

Inhalatia se poate obtine din plante medicinale bogate in uleiuri volatile sau chiar din uleiuri volatile care se pun in vase de portelan, peste care se adauga apa clocotita. Vaporii vor actiona atunci cand patrund prin inhalare in caile respiratorii.

 

Baile fitoterapeutice sunt formele de utilizare a plantelor medicinale in uzul extern sub forma de bai. Pentru a putea face o astfel de baie, se pun intr-un saculet de panza sau din tifon dublu plantele maruntite. Acestea trebuie fierte in prealabil in 3-5 litri da apa care va fi adaugata la apa de baie (in cada) avand grija la temperatura.

 

Alifiile se pot prepara dupa urmatoarea reteta: se incing 500 g untura (fara sare) in care se adauga 4 maini pline de plante maruntite care trebuie sa sfaraie scurt, se amesteca, apoi se ia de pe foc amestecand continuu timp de cateva minute. Se acopera si se lasa peste noapte, iar a doua zi se va incalzi usor si se va strecura printr-o bucata de tifon. Crema astfel obtinuta se toarna cat este calda in vase uscate, speciale.

 

Text: Adelina Gruia

Nota pentru articolul «Istoria plantelor si intrebuintarea lor»:2.50/ 5 (2 voturi)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *