Pielea, lectie de anatomie

Pielea, lectie de anatomieChiar daca intruneste canoanele de proportie si sveltete ale trupului, de finete a trasaturilor ori de bogatie si culoare a parului, femeia nu poate fi cu adevarat frumoasa daca nu are un ten curat, cu o piele catifelata si neteda.

Pentru a realiza acest deziderat, este necesar sa fie cunoscute temeinic structura pielii, reactiile ce pot surveni datorita factorilor diversi interni sau externi, precum si masurile, cu caracter preventiv sau curativ, ce se impun in scopul mentinerii unui ten fraged, in relatie de armonie cu intreaga noastra tinuta estetica. Iata de ce se cer a fi explicate principalele notiuni privind anatomia pielii.

Pielea sau tegumentul constituie invelisul exterior, elastic si impermeabil al trupului – ultimul invelis de la suprafata al corpului nostru. Ea este asezata pe muschi si tesuturi ca o imbracaminte protectoare, incat, chiar la o simpla si fugara privire asupra ei, indica starea normala sau anormala a organismului omenesc, reflecta si inregistreaza ca un veritabil seismograf efectele metabolice si endocrine.

Pielea este considerata o glanda endocrina cu functie secretorie si excretorie, favorizand procesul de refacere a celulelor (metabolism cutanat) si avand atat proprietatea de a absorbi diferite substante, cat si pe aceea, extrem de importanta, de a regla caldura corpului.

Suprafata pielii este de circa 1,60 m², iar grosimea ei nu depaseste, de obicei, 1-5mm, in functie de natura biologica a individului si in functie de sex. Pielea accentueaza aspectul estetic al trupului, dar totodata, din cauza extremei sale sensibilitati, este un organ foarte fin al pipaitului. In procesele metabolice ea fabrica melanina (pigmentul), histamina si vitamina D. Absoarbe usor substantele prezentate sub forma gazoasa.

Pielea este ca o sonerie de alarma a organismului. Ea reactioneaza la o alimentatie nepotrivita, la variatiile bruste de clima, la boli, stres, la mari oboseli etc. Toate acestea ii influenteaza negativ calitatea si prospetimea, o usuca sau o ingrasa, o intuneca sau o pateaza.

In situatiile cand psihicul omenesc este el insusi stimulat de factori deosebiti, cum ar fi marile bucurii, pielea – dimpotriva – capata stralucire si transparenta. De aceea, se poate spune ca, de fapt, tegumentul nu trebuie privit “doar ca simplu invelis de la suprafata al corpului nostru”, ci ca un organ cu activitate vitala si complexa, care indeplineste multiple functii biologice.

Structura acestui organ (adevarata oglinda a stralucirii psihice si fizice a organismului) are trei straturi principale:

  • Epiderma – partea de la suprafata;
  • Derma – partea interioara care o alimenteaza;
  • Hipoderma – sau stratul subcutanat.

Cele trei straturi principale ale pielii se compun, la randul lor, din alte straturi. Epiderma are in alcatuirea sa stratul bazal sau germinator situat deasupra dermei, avand celule care, in functie de rasa si de conditiile mediului inconjurator, contin cantitati variabile de pigment melanic; stratul spinos Malpighi, cu celule poliedrice, care in eliminarea lor spre suprafata se keratinizeaza; stratul granulos, care are unul pana la cinci randuri de celule plate, continand keratohialina; stratul lucid cu un continut de eleidina – substanta grasa provenita din degradarea keratohialinei, care face epiderma supla si impermeabila; stratul cornos, cel mai gras, cu grasimea epidermica paraleidina si keratina, o proteina care are sulf, ceea ce o face sa fie rezistenta si elastica; stratul disjunctiv sau descuamant format din celule consumate care se descuameaza (exfoliaza) si cad.

Epiderma contine, de asemenea, canale de excretie ale glandelor sudoripare, ramuri nervoase si fire de par. Derma, cel de-al doilea strat principal al tegumentului, este asezata sub epiderma, este mai groasa decat aceasta si contine tesut conjunctiv; in ea se afla corpusculii tactili si radacinile perilor. Derma este alcatuita din doua straturi: stratul papilar, dispus pe membrana bazala, unde se gasesc receptori nervosi si vase capilare sanguine. Stratul reticular, mai interior, cu vase de sange, glande sebacee si glande sudoripare.

Hipoderma sau stratul subcutanat este cel mai adanc, fiind formata din tesutul conjunctiv lax, bogat in celule adipoase, ea constituind depozitul de grasime al pielii. In stratul subcutanat se afla partea secretorie a glandelor sudoripare, nervii cutanati, receptorii nervosi, reteaua musculara subcutanata si foliculii pilosi.

Culoarea pielii

Element deosebit de important in estetica de ansamblu a corpului omenesc, culoarea pielii este conditionata de proportia pigmentilor care o compun sau, mai exact spus, de amestecul culorilor aflate in tesuturile superficiale ale ei. In functie de acest amestec, pot fi distinse, in ceea ce priveste tegumentul, culorile galben, alb, negru sau brun inchis si rosu. Culoarea galbena este culoarea proprie a pielii. Ea este, de fapt, culoarea stratului cornos determinata de prezenta carotinei (pigmentul galben) mai cu seama in portiunile cu mai mare grosime si in hipoderma.

Keratohialina, o substanta aflata in straturile superioare ale epidermei (in stratul granulos), determina culoarea alba, in timp ce negrul sau brunul inchis sunt datorate melaninei din unele celule ale epidermei. Pielea rosie, extrem de subtire si transparenta, lasa sa se vada sangele care alimenteaza globulele rosii.

Daca intr-un organism sanatos proportia pigmentilor ce marcheaza culoarea pielii este una normala, trebuie aratat ca, in anumite boli, culoarea tegumentului este influentata nemijlocit de natura bolilor respective. Asa, de exemplu, coloritul pielii se modifica din cauza pigmentilor biliari (in hepatite), dar si din cauza unor boli ale inimii, boli infectioase, sau ale organelor hematopoetice. Se intelege de la sine ca oamenii care lucreaza in mediu unde se folosesc substante chimice resimt si ei o anumita schimbare a nuantei fata de culoarea obisnuita a pielii, cea determinata – cum am aratat – de proportia normala a celor patru componenti tincturali.

 

Text: Alexandra Lupu