Cezara Dafinescu sau talentul de a duce publicul in extaz

Cezara Dafinescu sau talentul de a duce publicul in extazNu cred ca mai este nevoie sa va spun ca actrita Cezara Dafinescu este o artista completa, a carei biografie ar putea ocupa cu succes un loc fruntas in ceea ce priveste viata plina de experiente de necrezut, persoanele care i-au marcat existenta si cariera. Se spune ca omul sfinteste locul, iar doamna Cezara a sfintit scena unde a urcat si locurile pe unde a trecut.

De data aceasta va invitam in lumea teatrului, in lumina reflectoarelor, a reflectoarelor puternice.

Omagiu lui Mihai Berechet

“DIVANULUI  DIVIN PERSAN  pe care il iubesc si profesional, si ca om, pe care il admir de mult si pentru mult timp… Omagiul lui BERECHET “, este dedicatia pe care Mihai mi-a scris-o pe cartea  “9  CAIETE ALBASTRE” in anul 1983, adica dupa ce lucrasem impreuna peste 5-6 ani. Urma ca in viitoarea lui carte, “ALTE CAIETE ALBASTRE“, sa-mi dedice si mie un capitol.  Devenind, dupa multe colaborari reusite, una dintre actritele lui preferate, la repetitii uneori ma jucam, refuzand sa-i respect  indicatiile. Mihai  atunci ma mustra spunand ca ma comport ca o  DIVA . Tu esti pentru mine mai mult decat o diva… ESTI UN DIVAN!  De aici si denumirea „divan – divin” .

„Elegie”, cu Cezara Dafinescu si George Motoi

Proaspat angajata in National, am avut sansa  sa joc  sub bagheta sa regizorala intr-o piesa  ruseasca, o piesa in doua personaje – “ELEGIE”. Dar iata cum descrie chiar el intalnirea noastra.

“Nu ma simt bine decat acasa si in sala de repetitii si, parca, mai mult in sala de repetitii  Deci, pentru a iesi din marasm, trebuie sa repet. Noroc ca isi face aparitia la mine acasa agreabilul om de teatru si traducator Steriade, cu o piesa in doua personaje – «ELEGIE» de Pavlovsky – productie sovietica, pentru mine piesa cu suflet slav, fara trompete ideologice. Amorul  dintre batranul scriitor T. Turgheniev si tanara actrita Savina… Multe locuri de joc, multe sentimente delicate, intalniri, momente pline de eleganta si gingasie – si  doua  persoane –  si inca de la lectura, inlauntrul meu incepe sa se auda muzica lui Ceaikovsky, pe care il ador… Nu  ma satur ascultandu-l si as dori sa nu se  sature nimeni  dintre cei dragi mie, dintre spectatori.  SALA ATELIER  a teatrului sta degeaba, nu are programat nimic. Intr-o noapte, din subconstientul visarii  imi apar cele doua personaje cu chipul  a doi actori ai teatrului care, intamplator, sunt potriviti pentru  roluri, intamplator sunt liberi amandoi. Si deloc intamplator imi plac amandoi. EA este foarte frumoasa si are o anumita  sensibilitate care poate fi pusa in valoare; EL, un actor cu un bun palmares profesional, serios, muncitor aplicat, talentat, cu trecut cinematografic si, sigur, cu viitor pe scena  Nationalului: CEZARA DAFINESCU si GEORGE MOTOI.

Amandoi incep  sa “actioneze” in imaginatia mea, incep sa devina pentru mine Turgheniev si Savina, iar eu, ca de obicei, cand am  avut de pus in scena o piesa de epoca sau moderna, intru, prin lectura si visare, in lumea, in societatea in care personajele se dezvolta. Deci, voi fi la mosie, sau in cabina de la teatrul Savinei, la Paris, in apartamentul lui  Turgheniev , in vagonul de tren in care ei se despart. In  sfarsit, traiesc in alta lume, lumea lor, lumea acelui sfarsit de secol al XIX-lea si el atat de drag mie. Totul se petrece, dupa cum spuneam, pe muzica de Ceaikovsky… ELEGIE… CANTEC FARA CUVINTE… PATETICA… etc. Piesa lui Pavlovsky este un schimb de scrisori si retrairea lor in diferite  climate, in diferite situatii dramatice.  Lucrul la aceasta piesa este delicat, plin de gratioase nuante, si cu cei doi interpreti cu care ma inteleg admirabil formam un  trio, iertati-mi asertiunea, aproape muzical. Abia astept sa ma duc la repetitii. In decorurile lui  Mihai  Tofan, talentatul scenograf, si in costumele rafinate ale rarului om de gust care este Constantin  Rusu, piesa a avut un imens succes.

La inceput de cariera

Pentru mine, desi lucrasem cu Berechet in alte piese roluri mai mici, acum cu  “ELEGIE”  a fost  adevarata mea lansare intr-o galerie de personaje minunate pe care de-a lungul a 10 ani mi le-a incredintat. Pentru  tanara actrita, venita de pe bancile facultatii, MIHAI BERECHET a fost… ARIPA DE INGER  care mi-a vegheat cariera. Cat despre succesul pieselor lui in inima publicului… VOI REVENI!

Lucrul  la piesa “ELEGIE”, acest eseu teatral, cum l-a denumit  Mihai Berechet, a fost o placere. Regizorul ne vorbea ceasuri intregi despre atmosfera, obiceiuri, personaje… Credeam ca eu, fiind la inceputurile carierei mele actoricesti, sunt subiectiva, ca datorita entuziasmului  meu totul mi se parea incantator. Fiecare repetitie mi se parea un regal. Dar iata si parerea mai experimentatului meu partener, parere expusa in cartea lui, „SUB MASCA ACTORULUI”. In capitolul “Jucandu-l pe Turgheniev”, Motoi spunea: „Trec drept un actor care poseda stiinta  fixarii, un actor profesionist, cum se spune, dar in acest rol jocul meu totusi deruteaza – mi-a spus dupa un spectacol Cezara Dafinescu, interpreta rolului feminin. In fiecare seara, zice, dai rolului parca  alta stare de spirit si-mi  transmiti mereu emotia premierei. Pe Turgheniev, i-am raspuns, nu-l pot juca intocmai ca un actor profesionist, care poseda precizia executiei, ci ca un interpret cu  capacitatea inspiratiei intr-un continuu exercitiu.”

Un public in extaz

Dupa cum se vede, noi cei care interpretam rolurile eram cuceriti de Mihai, de Turgheniev, de Savina. Dar spre bucuria noastra, cucerit era si publicul. Dintre  nenumaratele scrisori pe care le-am primit, aleg… la intamplare…. Este scrisoarea unui necunoscut, adresata directorului Beligan.

“Mult stimate Radu Beligan,

Prezentele randuri sunt fireasca rezultanta a deosebitei satisfactii pe care o datoresc piesei «ELEGIE» de Pavlovsky, pe care am vazut-o in ziua de 8.03.1979.

Minunata piesa, minunati actori, stralucita punere in scena.

Frumusetea  Cezarei Dafinescu, gingasia si sensibilitatea ei, toate dublate de convertirea ideilor traite cu pasiune, de ochii inlacrimati ai lui George Motoi, de temperamentul  incandescent, disimulat cu grija, transpus fidel pe scena, ne-au dat incantari ce nu pot fi descrise. Poate ca datorita tocmai celor de mai sus, acestei “trairi” alaturi de artisti, spectatorii nu au  aplaudat la incheierea  primei parti a piesei, completandu-si aceasta  explicabila  atitudine in final, cand  sala a trepidat de  recunoscatoare aplauze!

In mijlocul nostru, apropiati de noi, Maria  Gavrilovna Savina si  Ivan Sergheevici  Turgheniev ne-au transmis  intreaga gama de sentimente omenesti posibile, bucuria omului biruitor asupra clipei  si eternitatii. Sunt, suntem fericiti ca am vizionat spectacolul si va multumim!

Multumim acestei  ilustrari a «spumei marii», Cezarei Dafinescu, careia ii sarut mainile cu  respect si recunostinta; de asemenea, admirabilului George Motoi pentru  jocul dimensiunilor sufletului sau si pentru  amplitudinea trairilor ii transmit cele mai  calde felicitari.

Multe felicitari lui Mihai Berechet – dozator inegalabil al starii emotive, al efervescentei de idei, stralucit regizor. Si cum as putea sa nu va multumesc Dumneavoastra, iubite si stimate maestre, director iubit, respectat si recunoscut al  Nationalului, al  primei scene, minunat lacas de cultura.   Scena care, aproape seara de seara, ne da bucuria de a trai, de a ne smulge din adancurile  sufletelor prinosul de recunostinta  pentru toti cei ce ne invata sa nu ne lasam invinsi! Va rog sa primiti expresia  celor mai sincere  stime si consideratii ce va pastrez.”

Minunata scrisoare, minunati spectatori. Ma intreb de ce nu se mai intampla asemenea lucruri!? Sunt de vina actorii, regizorii sau directorii de teatru prea putin interesati de… gustul publicului??!

 

Text: Ruxandra Raica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *