Monica Barladeanu: „Am plans cand am primit primul inel de logodna…”

Sa descoperi o persoana publica dincolo de aparente nu este usor. Dar superba Monica Barladeanu pare ca si-a insusit ceva esential din felul de a fi al americanilor, in viata ei de peste Ocean: sa se prezinte oamenilor asa cum este, indiferent de ce ar putea sa creada unii sau altii. Monica ne-a vorbit deschis despre cum a inteles sa intoarca loviturile sortii in favoarea ei, despre momentele in care a varsat lacrimi de fericire, nu doar de durere, dar si despre noile proiecte in film si televiziune.



TONICA: Esti implicata in tot mai multe proiecte in Romania. Ce a insemnat pentru tine „Ferma Vedetelor”?

M.B.: „Ferma Vedetelor” mi-e cel mai drag proiect la care am lucrat in ultimii ani, poate pentru ca este o intersectie perfecta intre cinema si televiziune, cu o componenta autentica puternica. Fiind reality-show, am marea sansa sa fiu martora unor revelatii personale si a redescoperirii de sine ale unor oameni ca mine si ca tine. Ferma m-a facut sa-mi reevaluez pozitia fata de anumite principii: onestitate, asumare, toleranta, sacrificiu, odata cu cei din casa, iar, la sfarsit, m-am simtit ca un om cu compasul moral mai bine calibrat.

Ce ti-a lipsit cel mai mult de acasa in timpul in care ai trait mai mult in America?

Cel mai dor mi-e de caldura prietenilor, de discutiile intime pe care mi se parea ca numai cu cei de acasa le pot avea, si ma intristeaza cand ratez momente importante din viata lor: nasteri, aniversari sau momente grele prin care trec cei pe care ii iubesc. Insa gandul ca as fi renuntat din cauza propriilor slabiciuni ma cutremura si ma punea imediat pe sina corecta.

Dupa anii petrecuti pe meleaguri americane, ai invatat despre tine lucruri pe care crezi ca altfel nu le-ai fi aflat?

Avand in vedere ca m-am format ca adult aici, in Los Angeles, sunt convinsa ca cine sunt astazi este un hibrid dintre un fel romanesc de-a fi (cald, apropiat de oameni) si un fel „american” de-a face lucrurile. Orice mediu in care traiesti te schimba si te transforma, pentru ca esti nevoit sa joci dupa regulile noului sistem. Identific cateva obiceiuri care s-au schimbat in mine: m-am trezit ca am devenit mai vorbareata cu necunoscutii, decat se practica in general. Nu chiar toti soferii de taxi au chef sa-ti povesteasca cum le-a fost ziua si nu toti oamenii cu care abia ai dat mana vor sa-ti spuna cu ce se ocupa, indiferent de intentia mea de-a stabili subiecte comune de conversatie. Dar ma ajustez mereu din mers…

Exista vreun proiect cinematografic in care ti-ai dori sa joci, poate alaturi de un anumit regizor, actori?

Mi-ar placea mult sa lucrez cu David Fincher, pe un proiect scris de Aaron Sorkin.

Au existat in ultima perioada, in cinematografia romaneasca, filme, actori, prestatii care ti-au atras atentia?

Mi-a placut mult „Sieranevada”, iar prestatia lui Mimi Branescu este absolut impecabila.

Crezi ca un bun actor are nevoie, pe langa talent, si de o experienta de viata bogata pentru a da viata personajelor cat mai credibil?

Experienta de viata este importanta, dar mai importanta e capacitatea de autoanaliza a actorului si curajul de-a se uita la sine cu onestitate. Chiar este o chestiune de curaj sa identifici in tine nevoia de confimare, invidia, dorinta de control sau impulsurile manipulative, ca sa poti „dota” apoi un personaj cu aceste date.

Dincolo de televiziune si de film, ti-ai descoperit pasiunea pentru realizarea de bijuterii. Cum a inceput aceasta noua etapa din viata ta?

Totul s-a intamplat dintr-o necesitate de a-mi ordona mintea lucrand cu mainile. E si o practica budista, cum e, de exemplu, Mandala, in care creezi diferite forme cu precizie si migala, ca o practica pentru contemplatie. Pentru ca am lucrat mereu cu emotie, cu cuvinte, cu aer, si munca cu mainile s-a transformat intr-o meditatie. Am descoperit asta prima data cand lucram la un personaj de film, la Eloisa (n.r. – din filmul „Maternity Blues”) si, pentru ca mi-a fost greu pe moment sa generez niste solutii la dilemele ei, am simtit nevoia de a lasa toate intrebarile care ma preocupau deoparte, o vreme, si de a face ceva cu mainile. Asa mi-am cumparat un kit de argint. De la prima mea incercare, cand faceam niste rame strambe, am ajuns sa creez ceva ce eu as purta. Cand au vazut prietenele mele ce fac, au zis: „Uaa, ce dragut! Fa-mi si mie!”. Am vazut mii de tutoriale pe youtube, mi-am cumparat carti care-ti explica ABC-ul unor modalitati de a crea bijuterii. Cum am ajuns sa ma bucur ca-mi iau nu-stiu-ce cleste si un fierastrau, care lasa o textura speciala, mai ceva ca de o pereche de pantofi… nu pot sa-mi explic.

Unde iti gasesti inspiratia creatoare cand incepi sa faci o noua bijuterie?

Uneori in tulpini interesante ale unor plante exotice care cresc pe-aici (California), alteori intr-o carte care-mi place enorm, „Quadrivium – geometrie sacra si cosmologie” sau, cateodata, in obiecte si bijuterii vechi amerindiene.

Cum ai descrie femeia pentru care gandesti bijuteriile Mooncast?

Pentru ca manufacturarea bijuteriilor este un demers foarte personal pentru mine, in primul rand ma gandesc la combinatii sau piese pe care eu le-as purta. Si cum nu sunt unica si nici nu am un stil foarte extravagant, cu siguranta mai sunt femei ca mine, care le-ar purta. Daca ar fi sa ma descriu din punctul asta de vedere, as spune ca sunt genul de femeie care astazi se simte dezbracata fara o pereche de cercei generosi sau fara o suprapunere de doua, trei coliere la gat, indiferent de tinuta.

Oamenii si-ar fi inchipuit cu greu ca o femeie atat de frumoasa, care a avut sansa de a face cariera in televiziune si in lumea filmului, este altfel decat o femeie cu o viata fara griji deosebite. Participarea la campania „Ratacit in sine. Depresia, boala mileniului” a aratat insa lumii o alta fata a ta, pe care putini o banuiau. Cum ai reusit si reusesti sa mergi mai departe, in ciuda unor intamplari dificile de viata?

Mi-am dat seama ca nimeni n-a banuit ca duc in spate, in fiecare zi, o biografie plina de esecuri familiale sau ca am crescut intr-un context extrem de nefericit si plin de lipsuri, dupa ce a fost difuzat interviul la Stirile ProTV. Si, crede-ma, in interviul cu Elena Lasconi am ales sa povestesc doar cateva din lucrurile care mi s-au intamplat. Mi s-a parut ca daca as mai fi adaugat cateva „verigi” acestui lant de dezastre personale, ar fi fost atat de greu de digerat, incat ar fi parut de-a dreptul fictiune. Stiu ca nu sunt un caz unic – exista oameni care se lupta cu niste traume mult mai serioase –  insa mi s-a parut important ca prin aceasta confesiune sa le transmit, in primul rand, ca nu sunt singurii pentru care fiecare zi e o lupta, ca e nevoie de determinare ca datele biografice sa nu-ti dicteze alegerile si, implicit, viitorul. Felul in care eu am inteles sa folosesc toate aceste lovituri in favoarea mea, a fost sa transform fiecare complex cu care ma lasa un episod nefericit, in ambitia de-a compensa cu performante personale si profesionale.

Ce este, din punctul tau de vedere, fericirea?

Libertate, in primul rand. Si ma refer la libertatea pe care o simti cand nu mai esti „sclava” opiniei celorlalti despre tine, a asteptarilor lor sau a felului in care cred ceilalti ca ar trebui sa-ti traiesti viata.

Ai plans vreodata de fericire?

Am plans ca un copil cand am intrat la facultate, la doua luni dupa ce murise tatal meu, mi-au curs lacrimile cand am primit primul premiu de interpretare pentru „Francesca” la un festival de film sau cand am primit primul inel de logodna (a mai existat un al doilea, de asta spun primul… :)).

Ai declarat cu alte ocazii ca ti-ai dori sa devii mama. Esti dispusa sa astepti barbatul potrivit ca acest lucru sa se intample sau ai te-ai incumeta sa-ti asumi si singura aceasta responsabilitate?

Absolut da. Pentru ca tatal copilului tau devine cel mai important barbat din viata ta, cel care va face parte din universal tau, indiferent daca relatia va esua.

Care sunt cele mai importante lectii de viata pe care consideri ca le-ai primit de la parinti?

Generozitatea. Mama e cel mai generos om pe care il cunosc: generoasa cu timpul ei, cu ce are sau cu ce poate face pentru altul. Indiferent ca-i este copil, ruda sau un strain.

Ne poti enumera cele mai importante etape ale ritualului tau de frumusete?

Nu sar niciodata peste demachiere si crema de zi, de noapte, completata cu crema corespunzatoare de ochi. Secretul sta insa in suita de masti pe care le aplic de cateva ori pe saptamana. Incep cu o masca purifianta de argila, apoi cu una calmanta cu azulen si termin cu o masca profund hidratanta. Imi plac tare si mastile patch pentru ochi, pe care le aplic mereu inainte de machiajul pentru o filmare iar uneori dorm chiar cu ele.

In ceea ce priveste stilul vestimentar, ai un stilist cu care te consulti?

La „Ferma Vedetelor” am lucrat minunat cu Eniko Szanto si, uneori, pentru evenimente speciale, ma mai consult cu ea. Imi intelege stilul perfect si mi-a „prins” pana si nevoia subtila de a „sabota” orice tinuta clasica si cu un element vintage.

Ne poti dezvalui ce alte proiecte profesionale ai in viitorul apropiat?

Tocmai am terminat de filmat un pilot pentru un serial de televiziune, in august filmez un lungmetraj regizat de Iura Luncasu, iar apoi ma pregatesc de urmatorul sezon „Ferma Vedetelor”.

Te rog sa le transmiti un gand sau un sfat cititoarelor Tonica…

Cel mai atractiv detaliu la o femeie este increderea de sine. Iar ea vine din asumarea felului in care esti, simti sa traiesti sau arati, indiferent de ce spun ceilalti.

Text: Oana Baltoc

Credit Foto: Mooncast Campaign/Foto: Dan Beleiu/Styling: RD Styling/Make-up: Miky Ianovici/Hair: Javier Vergara