De cate ori nu ne vine, in viata, sa lasam totul balta, sa renuntam pur si simplu? Fie ca e vorba de oameni care ne dezamagesc sau ne ranesc, fie ca e vorba de situatii aparent fara iesire, fie ca e vorba de intamplari care vin peste noi pe neasteptate, bulversante si menite sa ne reduca la tacere, sau de o simpla vorba care ne descumpaneste, de foarte multe ori ne vine sa renuntam.
Ne vine sa lasam totul balta si sa ne ascundem undeva, intr-un loc numai de noi stiut, unde sa nu ne mai gaseasca nimeni. Niciodata. Parca am vrea sa ne inchidem intr-o poveste. Dar timpul povestilor a trecut, iar noi am devenit personaje ale realitatii.
Asa ca, stam o clipa acolo jos, ghemuiti, ne gandim, suferim, dupa care ne adunam fortele, poate ultimele, si ne ridicam. Privirea si sufletul, ochii si mintea. Lacrimile ne trag spre pamant, gandul ne duce spre cer. Si o luam de la capat.
Chiar daca suntem constienti ca tentatia unei noi renuntari ne pandeste oricand, inchidem usor ochii, parca pentru un ragaz, si mergem mai departe.
Asta este viata. Atata timp cat nu suntem constienti de urcusuri si coborasuri, de dezamagiri si surprize, de bine si de rau, de tristeti si bucurii, inseamna ca am renuntat. Am renuntat la contactul cu realitatea.
Trebuie sa continuam batalia, sa ne ducem rolul la bun sfarsit, sa parcurgem partitura in intregime. Sa citim cartea pana la final.
Renuntarea este doar o stare trecatoare. Un moment de respiro. De fapt, nu putem renunta niciodata la lupta. Pentru ca lupta este viata noastra.
Text: Alina Niculescu