Atacul de panică. Inima bate foarte repede. Sau se aude foarte tare. Apare o senzație bruscă de căldură, însoțită de transpirație. Amorțeală, furnicături, amețeală, durere sau tensiune în piept, lipsă de aer, sentimentul de irealitate. Și acestora se adaugă o frică intensă, de o moarte iminentă, de leșin, de a nu înnebuni. Lipsa controlului asupra propriului corp, a gândurilor și a emoțiilor crește și mai mult intensitatea acestor trăiri catastrofice. Așa arată pentru mulți oameni, cu diferite variații, atacurile de panică.
Cei care le-au experimentat știu că aceste trăiri sunt atât de intense și atât de reale, încât, cel puțin după primul atac, nu credeau să își mai revină sau să mai funcționeze firesc, ca până atunci, în viața de zi cu zi.
Însă o caracteristică importantă a lor este aceea că vor lăsa tot timpul ceva în urmă: frica de un nou episod și alte atacuri la distanțe variabile în timp. Și astfel se creează un cerc vicios al cărui caracter haotic și aparent de necontrolat adâncește și mai mult nesiguranța, neputința și lipsa de speranță că atacurile pot fi combătute și eliminate.
Controlul propriei existențe
Dar există nenumărate căi pentru a redobândi controlul și libertatea propriei existențe. Iar un prim pas ar fi înțelegerea acestor manifestări și însușirea unor tehnici de restabilire a propriei funcționalități.
„Simptomele fizice sunt puternice și alarmante, așa că nu e de mirare că oamenii cred că sunt pe moarte sau că trăiesc ceva grav: leșin, o <cădere nervoasă> sau că își pierd controlul în diverse feluri. Este foarte important să observăm că aceste gânduri despre un dezastru sunt de asemenea simptome ale unui atac de panică. Nu sunt niște semnale clare și precise de pericol. Sunt simptome ale anxietății. Sunt pur și simplu gândurile pe care le ai de obicei când îți e teamă. (…) Teama este reală. Problema este că tu trăiești această frică reală când nu există un pericol real”, precizează psihologul clinician David Carbonell.
Frică și acceptare
El subliniază un aspect important, primul necesar a fi conștientizat și mai ales acceptat de către persoanele care trec printr-o astfel de experiență.
Și anume acela că efortul de a ascunde anxietatea și de a lupta contra ei reprezintă de obicei cel mai mare obstacol în calea recuperării. Ascunderea acestor frici și încercarea de a „îndura” aproape întotdeauna agravează anxietatea. Altfel spus, negarea și evitarea.
Un exemplu relevant în acest caz este vizita la medic. Mai ales că, de obicei, la primul atac ce pare că a venit „din senin”, cei mai mulți oameni se tem de probleme medicale la nivelul inimii sau alte boli fizice. „Dacă ai fost supus deja unor examinări riguroase și medicul tău te-a asigurat că ești sănătos, nu insista să fii testat din nou și din nou. (…) Experiența mi-a demonstrat că persoanele cu atacuri de panică sunt deseori consternate să audă acele cuvinte, <ești sănătos>, deoarece le sugerează că medical pur și simplu nu a găsit boala pe care ei cred sau speră că o au.”, explică autorul cărții “Atacurile de panică”.
„Mi se întâmplă doar mie”
Oamenii care treci prin atacul de panică speră adesea să găsească o problemă fizică, chiar o boală serioasă, pentru că nu vor să creadă că au o problemă <psihică> sau <mentală>”. Acesta fiind un aspect mai greu de acceptat, mai ales că, mulți oameni se simt mai degrabă jenați și au sentimentul că aceste reacții ciudate, care îi fac mult mai vulnerabili decât o boală fizică, li se întâmplă doar lor.
Dar tulburarea de panică, anxietatea, atacurile de panică afectează milioane de oameni din toată lumea și survin, cel mai adesea, între 18 și 35 de ani, după o perioadă de schimbări majore din zone importante ale vieții, schimbări de serviciu, locuință, familie, îngrijorări pentru siguranța materială sau cele legate de sănătate și pot fi un răspuns al psihicului la perioade îndelungi de dificultăți și incertitudini.
David Carbonell este director fondator al Centrului de Tratament al Anxietății din Chicago, unde lucrează de 20 de ani cu pacienți cu tulburări de anxietate.
Cristina Dudău
Foto Hepta